În societatea certitudinilor mediatice, filozofia pare la fel de retrogradă ca și credința. Nu se mai filozofează, nici măcar cât de puțin, cum se încerca în mediile intelectuale ale sfârșitului secolului al XIX-lea – o filozofie de salon, la petrecerile din lumea bună.

Astăzi însă, în epoca media, luăm lucrurile de-a gata, deja ambalate frumos și transmise pe toate canalele în același timp, astfel încât nimeni să nu mai poată cumva să tăgăduiască concluziile care se insinuează în subconștientul colectiv. „Adevărul” este implementat hipnotic odată cu îngâmfarea că iată, ești și tu deținătorul adevărului, iar mulțimile sunt neliniștite doar atunci când nu și-au primit rația zilnică de informații care să le confirme astfel însăși existența – mă uit la televizor sau fac în așa fel încât să fiu validat mediatic, deci exist!

Și, totuși, dacă ne-am oferi un răgaz ca să ne gândim puțin la întrebarea din titlu, am constata că, mai curând, putem spune că omul de astăzi pur și simplu trăiește dincolo de orice înțelegere sau reflecție a acestui sens. Și mai mult, „De ce trăim?” pare a se rezuma mai curând la un șir foarte lung de „a avea”, decât la unul sau mai multe de „a fi”. Trăim ca să mâncăm, ca să ne distrăm, ca să acumulăm lucruri sau doar senzații, emoții și informații prin mass-media, pentru a cumula cât mai multe like-uri pe cine știe ce rețea de socializare sau chiar pentru a ne droga într-un fel sau altul, uitând astfel de viața care ni se pare, de fapt, destul de tristă pentru a fi trăită astfel. Imaginea este mult mai importantă decât ființa reală în era imaginilor contrafăcute, de aceea a devenit necivilizat și retrograd ca cineva să nu se îngrijească cât de cât de imaginea lui socială, chiar dacă aceasta este extravagantă, șocantă sau scandaloasă. Asta se și caută.

De fapt, nici nu mai este timp. Fluxul de evenimente la care suntem expuși la foc automat nu ne mai permite să ne tragem sufletul, încât să ne mai gândim și la noi înșine. Și astfel trece viața, fără să înțelegem încotro ne îndreptăm, până când, convulsiv, intrăm în criza unei boli grave ce ne proiectează în proximitatea morții, moment care poate constitui un prilej de reflecție asupra iureșului în care ne-a aruncat modernitatea. Dar nu e obligatoriu. Am cunoscut și oameni care cu câteva zile înaintea morții încă stăruiau să-și rezolve problemele de la serviciu, iar acasă nu-și luau ochii de la ecran.

Mă gândesc la toate acestea, căutând în spate la anii care au trecut, cu sentimentul că parcă viața mi s-a scurs printre degete, fără să prind cu adevărat esențialul din ea. Pe Părinții mari pe care i-am cunoscut, câțiva dintre ei deja canonizați recent, îi tot auzeam vorbind despre prezența lui Dumnezeu. De aici ar trebui să plece rugăciunea, îmi tot spuneau. Dar dacă tu nu te oprești niciodată din alergătura zilnică pe autostrăzile minții, mai poți oare să surprinzi în taină acea prezență inefabilă a lui Hristos în viața ta?

Dar și binele la care am fost chemați dintru început pare oarecum estompat în mulțimea de lucruri derizorii la care ne-a atras lumea. Și ce bine mai este acela, făcut în numele datoriei morale sau în contextul unor circumstanțe la care tot El ne-a chemat, în care cu greu puteam refuza să îl facem? Jertfa noastră pentru aproapele, gândul la celălalt mai mult decât la propriul interes, renunțările noastre, acceptarea prigonirilor ca pentru păcatele noastre și restul la care ne îndeamnă Hristos, unde își găsesc locul în viața noastră? Se pare că ne mulțumim cu foarte puțin. Atât cât ne vine la îndemână, fără să ne gândim însă că toate acestea și multe altele se vor sfârși odată, iar acest moment poate să nu fie foarte îndepărtat.

„Lumea are nevoie de rugăciune!”

Au ajuns până la noi imagini ale deschiderii olimpiadei de anul acesta. Văzând, nu e greu să te întrebi până când va mai răbda Dumnezeu lumea aceasta. Este clar, ne aflăm la un pas de interzicerea credinței creștine, de reintrarea în epoca prigoanelor. Acum doar prin imagini blasfemiatoare, nedreptate sau minciună, mâine prin decrete oficiale care protejează nu numai idolatriile, dar și toate cele împotriva firii, cu mult mai rău decât în epoca antică. Oare toate acestea se petrec numai pentru că unii „băieți răi” care conduc lumea se închină satanei? Oare nu are totul și o legătură ascunsă cu viața și mărturisirea noastră atât de călduță, cu lepădările noastre deghizate în tot felul de acte mondene justificate de însuși duhul lumii? Oare cei dintre noi care-L batjocoresc pe Domnul prin păcate strigătoare la cer nu sunt oare mai vinovați decât cei care, dintru început, s-au închinat celui rău și nu pretind deloc că ar avea ceva comun cu Hristos?!

Începe un nou an bisericesc, un an care dincolo de efeverscența manipulării alegerilor, se anunță un an de mari schimbări în viața românilor și a lumii în ansamblul ei. E greu de crezut că Domnul va mai amâna pedeapsa pentru păcatele împotriva firii care se răspândesc de parcă ai impresia că o nouă normalitate se instaurează în lume, una întoarsă pe dos, una ce nu a mai cunoscut lumea până în prezent. Da, pentru toate acestea, Sfinții epocii noastre ne-au vestit că va veni războiul. Dumnezeu trebuie să mai salveze ceva din toată această nebunie, și probabil că numai așa mai pot fi opriți oamenii. Nu ne odihnește acest gând, ci doar înțelegem cu amărăciune că altă cale pare a nu mai fi.

Îmi stăruie însă în minte un cuvânt al Cuviosului Dionisie de la Colciu care ne spunea pe la începutul anilor 2000 că Domnul mai poate amâna cele rele ce vor veni asupra lumii, dar numai dacă va mai exista pocăință. De fapt, poate că acesta este unul dintre motivele pentru care ne-am născut în aceste vremuri. Lumea are nevoie de rugăciune, de acea rugăciune simțită cu o cugetare smerită și cu multă pocăință. Pentru aceasta are sens să trăim, crezând că prin rugăciunea pentru păcatele noastre și pentru oamenii de pretutindeni, Domnul Însuși va lucra pentru a se mântui cât mai mulți, găsindu-și sensul vieții lor în viața lui Hristos, cel Care S-a jertfit pentru lume, nu pentru altceva, decât pentru a-l aduce pe om întru Împărăția Sa.

Virgiliu Gheorghe

Parteneriat „Familia Ortodoxă”

(Articol apărut în nr. 188 - septembrie 2024)