În noul sat global care include, grație mass-mediei, întreaga lume, stăm unii lângă alții, înghesuiți ca sardelele în conservă, încât nu se mai poate vorbi despre nici un fel de distanță, separare sau intimitate. Astfel că războiul din Ucraina sau Iran – care, dacă s-ar fi petrecut în urmă cu câteva sute de ani, nu-i putea privi decât pe ruși, georgieni, turci sau pe cei din zonă – , ne preocupă și ne afectează de parcă s-ar da undeva la granița cu Serbia sau Bulgaria sau, mai grav, într-una din camerele casei noastre, acolo unde se află televizorul, radioul sau calculatorul.

Din păcate însă, marea parte a oamenilor le tratează doar ca pe niște știri și le evaluează după măsura pericolului în care le este pusă bunăstarea. Dar e vorba totuși de conflagrații mondiale în care bombele ce cad din cer omoară mii, sute de mii sau milioane de oameni prin apăsarea cinică a unor taste. Omenirea sângerează – indiferent despre cine este vorba, victimă sau agresor, indiferent de rasă sau credință. Sunt oameni ca și noi, care se trezesc peste noapte că rămân fără casă sau, mai rău, fără familie, striviți sau sfâșiați sub dronele inumane. Mașinile morții le distrug viețile, pentru că cineva are un interes ideologic sau politic, economic sau militar sau, mai grav, unul religios ce ține de venirea cine știe cărui mesia pentru care se pregătește aterizarea pe un aeroport construit din cadavre de oameni nevinovați.

Lumea, obișnuită cu filmele apocaliptice care abundă de câteva decenii pe micile ecrane, tratează această realitate mai mult ca pe un divertisment, eventual ca pe o repetiție generală la ceea ce va fi numit nu peste multă vreme „Apocalipsa”. Această insensibilitate la durere, dublată de o viață în care plăcerea, banii sau puterea reprezintă scopul principal al mulțimilor, mi se pare însă cel mai îngrozitor lucru. Mi-e teamă că, dacă ar veni războiul și peste noi, la fel am sta la televizor pentru a vedea unde au mai căzut rachetele și care dintre rudele sau prietenii noștri au fost striviți sub dărâmături.

Există însă o legătură strânsă între războaiele care se tot înmulțesc, adăugându-se altele după altele, și starea aceasta de nesimțire generalizată a oamenilor de pretutindeni care, văzând că cineva suferă sau moare, nu se roagă la Dumnezeu pentru salvarea lor, ci tratează totul ca pe un alt film de ficțiune.

De altfel, familiile se distrug nu numai în zonele de conflict, datorită morților, ci peste tot în lume, prin alegerea altor parteneri sau prin fuga cu obstinație de purtarea crucii. Oamenii își pierd casele nu numai pentru că le-au dărâmat bombele străine, ci și pentru că nu și-au mai putut plăti rata la bancă –, iar de acum încolo să vă pregătiți să vedeți tot mai multe cazuri din acestea și în lumea românească. Iar cei care-și pierd mințile datorită șocurilor de tot felul, a dependențelor sau a pierderii slujbei, a stresului cronic sau a lipsei unui sens în viață, sunt de sute de mii de ori mai mulți decât cei care suferă de un șoc posttraumatic în urma conflictelor armate.

În rest, televiziunile sau social media transmit în continuare divertisment, de parcă am sărbători în fiecare zi o nouă realizare a noastră sau a omenirii per ansamblu. La suprafață, totul pare neschimbat și chiar ideal, dar dacă cobori mai la adânc, în zona de fierbere a lavei realității zilelor noastre, constați că nu poate să mai fie mult până la o erupție care să zguduie din rărunchi omenirea în ansamblul ei.

Privim ca niște străini Jertfa lui Hristos

În același timp, noi, cei din Biserică, pășim liturgic alături de Mântuitorul nostru pe drumul ce duce către Golgota. Slujbele sunt minunate. Am trecut de Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, canonul de pocăință, am depășit și duminica Sfântului Ioan Scărarul și a Sfintei Maria Egipteanca și chiar L-am petrecut pe Domnul la intrarea în Ierusalim. Desigur, urmează și Învierea Domnului și perioada pascală, iar durerea morții și învierii noastre alături de Hristos se va desăvârși. Cu toate acestea, mă gândesc cu tot mai multă amărăciune câți dintre noi realizăm durerea Mântuitorului Care vede unde a ajuns lumea astăzi. Chemarea noastră la pocăință trebuie să fie mai stringentă decât oricând altcândva la cât s-au înmulțit păcatele lumii astăzi, păcatele fiecăruia dintre noi. Răstignirea Domnului este cu mult mai brutală decât în orice altă epocă, e de ajuns să ne uităm la cât de nesimțitori am ajuns față de Jertfa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, la cât de străini privim această Jertfă.

Cuvintele nu pot zugrăvi tragismul unei lumi care se mândrește cu păcatele Sodomei și Gomorei, de la cei mai mari și până la cei mai mici, de la cei care ar trebui să slujească Domnului până la cei care ar trebui să caute grabnic în Hristos soluții pentru criza familiei, în loc să se sincronizeze cu duhul desfrânat al lumii moderne. În acest timp, Dumnezeu privește trist la zidirea Sa și Se răstignește pe Sfintele Altare fără ca oamenii să mai înțeleagă că numai pentru ei încă mai vine în lume în acest chip, că încă ne așteaptă să ne schimbăm viața întorcându-ne cu fața de la păcat pentru a privi Lumina Învierii Sale din morți.

Pentru noi, ortodocșii, este mai ușor, pentru că avem vindecarea la îndemână, pentru că știm care este Calea, pentru că prin harul Botezului și prin Sfintele Taine putem să ne reînnoim neîncetat viața, dobândind vindecare de păcate, dar și puterea de a merge mai departe. Noi avem învierea de partea noastră, dar… Din păcate, și noi, cei care ar trebui să fim sarea pământului, ne regăsim din ce în ce mai mult în tabăra lui Veliar. Copiii și nepoții noștri, seduși și hipnotizați de cultura morții, se predau ei singuri sub ochii adesea indiferenți ai părinților lor. Bunicii nu se mai dezlipesc de telenovele și cu irascibilitate se poartă unii cu alții – situații atât de departe de pacea ce domnea în casele străbunilor noștri țărani.

Ascultam zilele trecute mărturia Sfintei Elisabeta, recent canonizată, în fața unor părinți și, probabil, și a unor ierarhi, privitor la realitatea iadului pe care a trăit-o după moarte, înainte de a reveni din nou la viață. Am ascultat-o vorbind cu lacrimi despre grozăvia acelor locuri, dar și despre pedeapsa care ne așteaptă pe noi, cei care am cunoscut Adevărul și nu I-am urmat Lui, chiar și cei care au îmbrăcat haina monahală și nu s-au învrednicit de harul ei. Da, am primit mult prin moștenirea Ortodoxiei, dar ni se va cere cu mult mai mult decât celorlalți, care sunt în erezii, care sunt musulmani sau budiști sau de alte credințe pe acest pământ.

Scopul vieții noastre

Am primit să fim sfeșnice puse să lumineze lumea prin credința noastră, iar noi ne mulțumim cu firimiturile unor sentimente călduțe la sfintele slujbe și numai Bunul Dumnezeu știe cu ce credință, frică și dragoste de El ne apropiem de Sfintele Taine.

Nu știm cât mai avem până la sfârșitul nostru sau al lumii acesteia, dar trebuie să fim conștienți de darul și chemarea noastră. Astăzi harul Duhului Sfânt lucrează cu mai multă putere decât în trecut, pentru că și lumea s-a adâncit în păcatul înstrăinării de Dumnezeu. Noi să cerem de la Hristos, să strigăm din inimă, rugându-ne cu mai multă tărie, cu mai multă durere nu numai pentru păcatele noastre, ci pentru durerile întregii lumi, dureri la pricinuirea cărora noi înșine am contribuit prin viața noastră străină de Dumnezeu.

Vom petrece și acest Paște, vom mai trece încă o dată prin această moarte și Înviere a Domnului și poate încă una și încă una, dar dacă aceste treceri nu sunt o urcare pe o altă treaptă spre îndumnezeire, ci, dimpotrivă, o altă împotmolire în nesimțirea noastră sufletească, greu ne va fi nouă, ortodocșilor, la ziua Judecății. Căci, încă o dată o spunem, Hristos S-a răstignit pentru întreaga lume, dar nouă celor care I-am primit Jertfa prin strămoșii noștri, nouă ne-a lăsat moștenirea Sa, Legământul cel Nou pe care trebuie să-l ducem mai departe, iar acesta trebuie să fie cu adevărat scopul vieții noastre, și nu altul.

Virgiliu Gheorghe Vlăescu

Parteneriat „Familia Ortodoxă” / Articol apărut în nr. 207 (APRILIE 2026)

* * *