ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Într-o vreme a globalizării accelerate și a pierderii reperelor, destrămarea limbii materne și a identității naționale înseamnă, în fond, destrămarea omului însuși. Pornind de la experiența românilor din diaspora și de la istoria recentă a a unui proces de deznaționalizarei, acest dialog explorează legătura profundă dintre credință, cultură, limbaj și ființa românească – și cheamă la o redescoperire lucidă și vie a rădăcinilor noastre spirituale. (A.G.) 

Spune MacLachlan undeva că peștele nu știe că există apă până nu eșuează pe uscat. Adică noi nu sesizăm mediul în care trăim; fiind cufundați într-un mediu românesc, ca români, nu ne dăm seama foarte bine ce înseamnă să fii român. Trăim românește, simțim românește. În momentul însă în care ieșim în afară, începem să vedem altfel situația din țară sau propria identitate.

Eu am conștientizat cel mai profund problema identității când am început să fiu invitat în străinătate, acum 10–12 ani, să vorbesc comunităților românești din Europa, din multe țări, și din America. Și cred că cel mai mult m-a marcat, în America, această experiență a identității și a limbii, pentru că sunt profund legate între ele. Privind românii din străinătate, observi adesea comunități mult mai naționaliste decât cele din țară. De ce? Pentru că acolo identitatea este totul — prin ea supraviețuiesc ca români, în măsura în care mai pot supraviețui ca români într-o lume străină. În schimb, aici identitatea este subînțeleasă. Aici trăiești românește, simți românește, înjuri românește, vorbești românește și nu-ți dai seama cât de importantă este propria ta limbă.

Am avut recent un proiect legislativ în Parlament prin care am propus ca „Deșteaptă-te, române!” să fie cântat la începutul orelor în școli. Ni s-a răspuns: „Domnule, există o lege care spune că în școli ar trebui să se cânte imnul național, dar în realitate nu se întâmplă nicăieri – în nicio școală, în nicio universitate din România.” Acest lucru se întâmplă însă în America, unde și steagul național se găsește în orice instituție publică. Inițiatoarea proiectului a trăit ea însăși în America și și-a dat seama cât de important este acest lucru. Noi, românii, nu o facem. Și atunci am spus, într-un context, că astăzi cred că mai degrabă unii români ar cânta imnul altei țări decât imnul propriei țări.

Am trecut, în ultimii 35 de ani, printr-un proces masiv de deznaționalizare. Românii nu-și mai iubesc neamul – foarte puțini o mai fac. Multora le este rușine că sunt români, sunt complexați de această identitate și, dacă se află în străinătate, fac tot posibilul să nu se afle cine sunt. Nu se întâlnesc cu români de-ai lor, nu vorbesc românește – nu vorbesc despre toți, desigur, dar sunt foarte mulți, poate covârșitor de mulți. De aceea există și tendința de a se alinia altor culturi, fără să-și dea seama ce pierd.

„Într-un război, cele mai eficiente metode sunt cele morale.”

Pentru că, pierzând cultura românească, pierzi tot. Pierzând identitatea românească, pierzi tot. Atunci am început să înțeleg care este problema identității și cât de importantă este identitatea în viața omului. Culmea este că legile care țin de supraviețuirea acestui popor, de afirmarea lui în lume, sunt tratate cu indiferență, ca și cum cineva din umbră ar spune: „Lăsați-le pe astea deoparte, nu insistați asupra lor”. Cine ar putea spune asta, dacă nu un străin, care nu are niciun interes? Se știe că, într-un război, cele mai eficiente metode sunt cele morale: duci un popor la neîncredere în propria identitate, îi induci sentimentul de vinovăție, lucrezi psihologic asupra lui – și acel popor ajunge să se predea singur.

Și eu cred că exact asta ni s-a întâmplat. De 35 de ani am fost loviți puternic în zona identității, a mândriei, a demnității de a fi român. Și atunci, cu cine să mai lupte?

Ce să aperi? De ce să aperi țara aceasta când nu mai crezi în ea? Înțelegeți? Timp de 35 de ani, cam aceiași oameni s-au rotit pe la putere. Poate că cei care au plecat au fugit de ceva.

Comunismul a alterat masiv sentimentul național. „Cântarea României” nu era una autentică; tocmai prin faptul că ți-o băga pe gât, ajungea să te intoxice. Naționalismul comunist este un naționalism care otrăvește. Luați, în schimb, naționalismul din perioada interbelică: Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti, Nae Ionescu – erau gânditori adevărați, personalități de substanță. Sau Părintele Stăniloae, care spunea clar că românul este alcătuit într-un anumit fel al ființei sale, că în acest spațiu, în această geografie fizică și spirituală, el se realizează deplin. Scoate-l de aici și nu mai funcționează la fel.

De ce? Suntem foarte legați de un anumit spațiu, atât cultural, cât și lingvistic. Toate popoarele au o legătură cu locul lor, dar românii au o specificitate aparte în această zonă de tranzit. Cred că suntem și un popor foarte vechi, care a moștenit anumite caracteristici ale firii și ale ființei – o bogăție, o profunzime, o complexitate pe care, probabil, alții nu o au. Însă noi nu o prețuim, nu o cunoaștem și nu o aprofundăm, deși avem potențialitatea să o facem. Nu o facem, pentru că nu ne cunoaștem pe noi înșine.

Comunismul, prin definiție, era internaționalist. Ceaușescu era naționalist, dar tipul de naționalism al unui lider comunist este mai mult comunist decât naționalist. Ideologia comunistă este atât de puternic impregnată de internaționalism, încât, chiar dacă exista o intenție naționalistă – și se știe că anumite servicii sau acțiuni aveau o tentă mai naționalistă –, esența rămânea tot comunistă.

Nu poți realiza identitatea națională, nu poți construi cu adevărat identitatea de român, fără ortodoxie, fără creștinism. Nu se poate, pentru că s-au dezvoltat împreună, s-au împletit. Modul în care s-a format identitatea de român este legat, intrinsec și indisolubil, de credința ortodoxă și de manifestarea acesteia. În momentul în care le-ai rupt de credință, ce rămâne? Rămâne doar ideologia. Tradițiile, care erau strâns legate atât de credință, cât și de miturile fondatoare, de balade, de întreaga noastră spiritualitate, au fost distruse sau uitate. „Cântarea României” a fost impusă, armoniile vechi desființate, textele vechi eliminate. A rămas foarte puțin din ceea ce hrănea sufletul și întărea identitatea.

„Comunismul a fost o perioadă de deznaționalizare.”

V-am spus că pentru mine a fost o experiență extraordinară să descopăr, la Muzeul Muzicii din Bruxelles, că atunci când am ascultat muzica românească, sufletul meu a resimțit o vibrație cu totul deosebită. Este incredibil, pentru că noi avem cel mai bogat folclor din zonă. Și mi-am spus: „Dar cum este posibil?” Am ascultat muzică de la nenumărate popoare, poate zece sau mai multe, dar când am ajuns aici, sufletul meu simțea altfel. Această muzică nu o regăsești în folclorul contemporan, în manelele contemporane, sau în „Cântarea României”. După 1990, am cules folclor direct din sate, în Țara Lăpușului, în Codreni, și am ascultat muzica așa cum o cântau oamenii. Nu are comparație.

De aceea Béla Bartók a venit și a făcut culegerile sale imense de colinde: pentru că ceea ce a descoperit în România nu a găsit nicăieri altundeva. A cerut atunci cetățenie română de la stat, dar nu i s-a acordat. Are volume întregi cu colinde și alte piese folclorice autentice. Știți că turcii trimiteau în Țările Române cercetători de folclor, pentru că erau iubitori de folclor? Ce avem noi azi este autentic și specific zonei. Ei aveau muzică armonică, moștenită din stepele asiatice, dar muzica aceasta, autentic românească, s-a format aici, în contact cu țările balcanice și cu muzica bizantină.

Comunismul a fost o perioadă de deznaționalizare, după care au venit acești 35 de ani de globalizare, care au dus la pierderea a tot ce rămăsese. Măcar în vremea comunismului, lucrurile erau impuse. Bine, da. În schimb, noua cultură globalizantă este tot un fel de internaționalism. Am schimbat un internaționalist cu alt internaționalist.

America, cel puțin, nu a trecut prin internaționalism forțat; în Occident, să spunem, a existat școala de la Frankfurt, care a influențat universitățile, dar nu a distrus totul. România, însă, a trecut prin bolșevismul internaționalist și acum trece printr-un nou internaționalism de tip neomarxist: neobolșevism, freudo-marxism. Toate acestea – povestea cu LGBT, destructurarea limbajului, încălcarea tuturor normelor de respect față de cultură, față de sine și față de ceilalți – reprezintă o destructurare completă a tuturor structurilor sociale, inclusiv a familiei.

Revin: pentru mine a fost un șoc și de atunci am început să urmăresc atent tema limbajului și a limbii.

(va urma)

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 205 (FEBRUARIE
2026)