În Patericul Εgiptean se povestește despre Αvva Siluan care, șezând odată în Muntele Sinai, „s-a dus Zaharia, ucenicul lui, la o ascultare și i-a zis bătrânului: «Sloboade, avvo, apa și udă grădina!». Iar bătrânul ieșind, și-a acoperit fața cu culionul. Deci a venit fratele la dânsul în acel ceas și, văzându-l pe el de departe, a înțeles ce a făcut. Intrând apoi fratele la dânsul, i-a zis: «Spune-mi, avvo, pentru ce ți-ai acoperit fața cu culionul și așa udai grădina?» Iar bătrânul i-a răspuns: «Fiule, ca să nu vadă ochii mei pomii și să se smulgă mintea mea de la lucrarea ei prin dânșii»”.

Astăzi ne uimește un lucru asemănător, dar cu o conotație complet diferită. Oamenii, tot mai mulți, preferă spațiile închise sau umbroase și lipsite de perspectiva și frumusețea naturii, dar nu pentru a se adânci în inimă, departe de lume, nu pentru a simți cât mai mult prezența lui Dumnezeu, ci pentru a se uita pe sine în fața unui ecran mic, din care parcă le izvorăște energia și viața. Odată însă scoși din această priză, devin nervoși, irascibili sau oricum foarte demotivați să mai trăiască și altceva. Viața se mută încetul cu încetul în lumea ecranelor.

Desigur, fenomenul a cunoscut o evoluție în ultimele decenii, când oamenii au uitat, pur și simplu, cum e să trăiești fără televizor și, mai nou, fără internet și telefon mobil. Nu mai știm să ascultăm liniștea, să ne privim în ochi, să răbdăm o atmosferă liniștită, dar plină de sensuri, pentru a descoperi ce este dincolo de orice cuvânt și trăire – prezența lui Dumnezeu.

Acesta ni se pare cel mai îngrijorător lucru în epoca modernă, poate cu mult mai grav decât mulțimea păcatelor, mai mici sau mai mari, care ne asaltează viața. Cumva, am renunțat să ne păzim mintea, am părăsit-o, lăsând-o în stăpânirea fantasmelor care irump prin noile tehnologii cu o intensitate de milioane de ori mai mare decât orice altceva în istoria omenirii. În literatura de specialitate, fenomenul este cunoscut. Se știe că saturarea câmpului de cogniție cu anumiți stimuli conduce la o miopie cognitivă. Un exemplu ar fi acela că nu mai poți sesiza pădurea din cauza mulțimii copacilor care te înconjoară, sau că nu mai poți simți dragostea, atunci când simțurile sunt incitate cu putere de imagini care cresc excitația.

Cuviosului Siluan îi era frică că, furat de frumusețea naturii, mintea i s-ar fi îndepărtat de Dumnezeu. Aceasta, în condițiile în care oricum natura îi amintea prin rațiunile dumnezeiești de Creatorul ei. Însă el vroia să păstreze intimitatea relației cu Dumnezeu, dincolo de simțuri și rațiuni contemplative. Astăzi însă omul nu mai este dispus nici măcar să se bucure de rațiunile dumnezeiești, de Frumosul dumnezeiesc ascuns în frumusețile naturii. Lumescul patimilor sau jocul fantasmelor ce promit plăcerea ne înconjoară din toate părțile precum întunericul nopții, încât nu mai știm încotro ne îndreptăm, ci pur și simplu trăim animați, ațâțați de pregustări ale plăcerilor care, prin amânarea lor, ne fac să devenim nervoși și anxioși, așa cum ne incită și ne face să uităm de noi înșine drogul desfrânării, de pildă.

Scară către Părintele nostru

Și atât de mult se pierde pacea minții și minima trezvie, încât oamenii aproape că nu mai știu nimic despre ei înșiși și despre lume! Ajung să trăiască într-un fel de inerție, cel mai adesea îmbibată cu nepăsarea față de toți și toate, dar cu o sete tot mai arzătoare de satisfacere a patimilor. Acesta ajunge până la urmă singurul semn de dorință de viață, singura motivație pentru care mai merită să trăiești. Din păcate, fenomenul pierderii controlului minții a ajuns la măsuri atât de înaintate, încât chiar și pentru cei care mai caută să țină o pravilă de rugăciune a devenit dificil, dacă nu chiar imposibil să-și mai țină mintea aici, acum, înlăuntrul cuvintelor, cât mai departe de cele ale lumii și cât mai aproape de simțirea prezenței lui Dumnezeu.

Nu este vorba de faptul că Dumnezeu este mai puțin prezent astăzi în lume și în viața noastră decât în trecut, de avem atât de profund sentimentul că suntem părăsiți, ci că noi înșine L-am părăsit cu totul pe Dumnezeu nu numai prin faptele vieții noastre, cât mai ales prin scufundarea minții într-o lume de imagini, gânduri și senzații înlănțuite de dorințe pătimașe, dincolo de care nu mai putem vedea Lumina rațiunilor dumnezeiești, prin care să putem urca ca pe o scară către Părintele nostru. Lumea noastră se închide tot mai mult în fața lucrării harului prin toate judecățile întoarse pe dos pe care le asumă, prin încrengătura de patimi pe care le cultivă cultura de consum, prin nesfârșitele fantasme pe care le colportează lumea virtuală, prin mândria și egoismul care fac ca dragostea dintre oameni să dispară aproape cu totul.

Să comparăm această lume cu cea a străbunicilor noștri de la sat care, în orice puneau început, se însemnau cu semnul sfintei cruci, care tot timpul aminteau în cuvinte sau în oftaturi de Domnul, față de Care greșim în toată clipa și tot locul, care le făceau pe toate cu frica de poruncile Evangheliei, deși unii dintre ei nici nu știau să citească, de toată evlavia pe care o respira viața lor cotidiană. Nu idealizăm, ci doar ne amintim de ce am mai prins în copilăria noastră timpurie. Ne amintim de bunul simț, de sfiiciunea pe care o răspândeau. Ne amintim de pacea cu care vorbeau și simplitatea cu care se rugau, de sfaturile bune și îndemnul spre cele sfinte cu care ne înconjurau. Viața lor nu era plictisitoare, deși era cumva repetitivă prin rutinele zilei, puținele noutăți și lucruri din viața lor. Erau însă foarte vii, recunoscători și iubitori unul față de altul la bătrânețea lor, mai mult decât tinerii de astăzi în primul lor an de la nuntă.

În preajma bătrânilor noștrii din vremea copilăriei simțeai dincolo de cuvinte că Dumnezeu există. Îl simțeai cumva prezent, și acest lucru îți dădea un sentiment de siguranță și bucurie, o bucurie pe care nu o mai vedem la cei de astăzi. Iar toate acestea, pentru că bătrânii noștri trăiau cu simțirea că Dumnezeu este de față. Pentru ei, nu era un concept abstract, ceva despre care se vorbea în vremurile de demult și la care nu avem acces, care ne răspunde la rugăciuni ca un fel de reflex automat, o lege divină, și nu o prezență harică și personală.

Cheile care să ne deschidă ușa către Împărăția lui Dumnezeu

Scriem aceste lucruri cu gândul că o astfel de perspectivă ar putea fi una dintre cheile care să ne deschidă astăzi ușa către Împărăția lui Dumnezeu, cunoscută încă de aici, de pe pământ. Aceasta ar fi calea către reconvertirea lumii noastre într-una binecuvântată de Domnul. Este vorba de a face totul cu simțământul că Dumnezeu este de față. Este vorba de cultivarea trezviei, a prezenței permanente, a disciplinării minții la rugăciune, dar și în toate celelalte, fugind de evaziunile în imaginar pe care ni le propune lumea virtuală.

Evanghelia spune că nu se poate să te închini la doi domni, și lui Dumnezeu și lui mamona. Nu se poate să fii și cu Dumnezeu, în prezența Duhului sau în inima ta, dar și în lumea de pe internet. Așadar, dacă vrem să reconstituim acest drum către inima noastră, izbăvindu-ne din tulburările lumii, de moartea care ne pândește din toate părțile, trebuie să recuperăm prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Trebuie să reînvățăm să ne rugăm, să dăruim cu smerenie, să ne bucurăm de cele simple ale lumii și vieții, să facem binele, jerfindu-ne pentru aproapele, pe care să-l odihnim cât putem de mult, ca și Hristos să ne odihnească pe noi. Dumnezeu nu ne cere să schimbăm lumea, ci să ne schimbăm pe noi înșine, să schimbăm orientarea noastră dinspre lumesc către inimă, dinspre minciună către Adevăr, dinspre uitare către prezență – prezența harului Duhului Sfânt în viața noastră, pe care nu trebuie decât să o conștientizăm, să o simțim, să o cultivăm pentru ca lumea să fie mai bună.

Aceasta cred că este șansa noastră și poate că și a lumii în care trăim!

Familia Ortodoxă