De mic am trăit un sentiment straniu privind raportarea mea la lume. Dincolo de alergătura copilului, de toate năzdrăvăniile inerente vârstei, când mă opream pentru câteva clipe să mă gândesc mai profund la faptul existenței mele în lume, aveam tot timpul sentimentul că visez, sau că între visele mele și realitate există o anumită continuitate.

Odată cu vârsta, acest sentiment al înstrăinării de evenimentele lumii înconjurătoare, confuzia între ele și visele aproape kafkiene care îmi inundau somnul a devenit tot mai adâncă. Astfel, pe la 20 de ani ajunsesem să nu mai pot face față acestei invazii din subconștient, încât uneori aveam nevoie de puțin timp să mă gândesc dacă o amintire era reală sau de proveniență onirică.

Nu eram credincios, dar nici necredincios nu mă socoteam, pentru că niciodată nu mă luptasem cu Dumnezeu. Aveam un anumit respect față de credință, dar nu știam mai nimic despre Hristos, căci fusesem cucerit de știință și eram complet fascinat de descoperirile ei. În acea perioadă, o bună prietenă m-a îndemnat să mă spovedesc. Era, îmi amintesc, postul Crăciunului. Nu aveam nici o idee despre post, nici despre spovedanie. Simțeam însă că e ceva ce trebuia să se întâmple simplu, ca un eveniment firesc din existența mea în lume, la care însă nu mă gândisem niciodată serios până în acel moment. Și iată că am ajuns la scaunul de spovedanie, fără nici o pregătire, fără nici un gând despre păcat sau despre scopul religios al omului în lume. Desigur, nu așa ar fi trebuit să stea lucrurile, dar…

Ca în fața lui Dumnezeu

 Întâlnirea mea cu cel care avea să-mi devină duhovnic, Părintele Sofian Boghiu, a fost cât se poate de simplă. Odată ajuns la scaunul de spovedanie, Părintele m-a întrebat cum mă cheamă și pe urmă a tăcut. Aștepta să-i vorbesc, să-i spun păcatele, dar eu nu știam ce anume trebuia să-i spun. Spovedania a fost mai mult un lung șir de tăceri, eu fiind copleșit de prezența Părintelui, care mă făcea să mă simt ca în fața lui Dumnezeu. Atunci am început să caut în sufletul meu și să scot la suprafață lucruri pe care dintr-odată le descopeream că sunt păcate, iar Părintele, cu multă pace și dragoste, nu mă mustra, ci îmi spunea să nu le mai fac, iar mie îmi devenea clar, din acea clipă, că lucrurile acelea nu mai trebuiau să se întâmple.

De fapt, atunci a fost momentul în care am simțit că încep să văd altfel realitatea, că o nouă perspectivă asupra lumii mi se deschide, în care evenimentele aleatorii ale unei existențe guvernate de fatalitate nu mai puteau fi confundate cu visele, pentru că dobândeau o altă dimensiune. Realitatea, propria viață dintr-odată căpătau sens prin credința în Dumnezeu. Altfel spus, acea spovedanie a constituit nașterea mea la viața în Hristos. Acum aveam un tată care mi-L descoperea, în chipul său, pe Tatăl nostru, al fiecăruia dintre noi, și simțeam acest lucru cu toată ființa mea. Din clipa aceea, viața a început să mi se schimbe cu totul, iar visele acelea intense s-au estompat tot mai mult, până au dispărut. Și nu erau numai spovedaniile care mă curățau și-mi mai ridicau încă un văl de pe minte, ci simțeam permanent prezența Părintelui în viața mea, în gândurile mele.

Părintele Sofian a fost pedagogul desăvârșit pentru omul semeț al vremurilor noastre, căruia nu-i place să i se dea lecții. Iar dacă nu ar fi fost el, nu știu ce s-ar fi ales de mine ‒ un om destul de intempestiv, cu o mare iuțime și cu un apetit pe măsură pentru experiențe cât mai insolite ale vieții. Părintele nu mi-a ținut niciodată predici. Nu-mi amintesc să mă fi certat, ci totdeauna îmi vorbea cu multă compătimire, cu multă dragoste și cu duh de rugăciune despre calea cea adevărată, lăsându-mă pe mine să aleg. Părintele Sofian era duhovnicul libertății, cum cred că sunt toți marii duhovnici. Lucrarea lui nu era atât una discursivă, ci cumva, dacă îl primeai în inimă, dacă îl iubeai și-l aveai drept tată, te însoțea peste tot și te ajuta să biruiești în inima ta patimile, prin rugăciunile lui, prin binecuvântarea lui atât de lucrătoare. E o mare taină aceasta, dar sunt convins că așa se petreceau lucrurile.

Taina întâlnirii cu marii duhovnici cred că nu e alta decât taina întâlnirii cu Însuși Dumnezeu. În chipul lor, în prezența lor se simte atât de pregnant duhul dragostei și al asumării, Calea, Adevărul și Viața, încât te întărești în credință nu pentru că auzi, ci pentru că vezi și simți. Repet, Părintele Sofian nu ținea discursuri, dar o întâlnire cu dânsul te liniștea, te hrănea pentru o bună perioadă de timp, și în același timp te chema, te îndemna să pășești și tu pe treptele urcușului duhovnicesc. Dar asta numai dacă erai sincer cu tine însuți și nu te transformai într-un parazit duhovnicesc, fiu nevrednic ce supraviețuiește numai pentru că e dus permanent în spate de Părintele lui duhovnicesc.

Calea de aur

 Ne plângem de copiii din ziua de astăzi. Ne plângem că sunt dependenți de ecrane, că nu mai știu ce este respectul, compătimirea, și nici măcar comunicarea cu cei de o vârstă cu ei. Cred însă că nu vrem să recunoaștem că adevărații pedagogi, după chipul lui Dumnezeu, au început să lipsească aproape cu desăvârșire din lumea lor. Atâta timp cât noi am pierdut pacea, cum putem să le transmitem lor duhul păcii? Dacă noi nu am dobândit acea dragoste curățită de patimi, cum vor putea ei să cunoască ce este dragostea? Iar dacă noi nu mai facem binele din toată inima, de ce mai așteptăm ca ei să urmeze simplitatea și să iubească binele? Din păcate, copiii din ziua de azi nu sunt decât victimele unei societăți în care lumea părinților și chiar a bunicilor lor se împărtășește din ce în ce mai puțin din darurile naturale și duhovnicești.

Înainte de a-i judeca pe copiii noii generații, trebuie să înțelegem că, dacă noi am pierdut cu totul discernământul și ne complăcem în tot felul de patimi, ei nu vor fi decât copiii acestui veac, pentru a decădea cu mult mai jos decât noi, unii până la consecințele ultime ale lucrării duhurilor ce guvernează răul și haosul din lume. Și spun aceasta gândindu-mă că soluția pentru vremurile în care trăim nu mai poate fi activismul, în condițiile în care stăpânitorii lumii acesteia și-au strâns în mâinile lor mai toate mijloacele. Astăzi este nevoie, mai mult ca oricând în istorie, să-L facem pe Duhul lui Dumnezeu prezent în viața noastră. Calea de aur pe care trebuie să o urmăm cu toții nu poate fi alta decât cea arătată de Părintele Sofian ‒ calea lăuntrică, calea pedagogiei prin pilda propriei vieți, a rugăciunii, a asumării, a jertfirii de sine.

Spunea Sfântul Serafim din Sarov că, acolo unde unul se liniștește, mii se mântuiesc în jurul lui. Poate nu vom ajunge până acolo, dar trebuie să plecăm măcar de la conștientizarea faptului că lumea este așa cum este pentru că răul s-a înmulțit în oameni, dar și pentru că noi înșine nu suntem sfinți, așa cum ne vrea Hristos ^{cf. I Petru 1:16}. Copiii ni se înstrăinează pentru că nu se pot odihni în duhul nostru, nu ne simt a le fi liman în această mare învolburată care este lumea. Fie că sunt cu noi, fie în haosul patimilor, li se pare același lucru. De aceea cred că, dacă ne doare pentru copii, pentru adolescenți, pentru lumea din jur, trebuie să ne retragem cât mai mult în inimă și să strigăm la Domnul cu toată sinceritatea și pocăința, cu durerea că nu suntem mai buni și că lumea suferă atât de mult și din cauza noastră. Atunci și numai atunci cred că putem spune că suntem pe drumul cel bun și că cei care ne înconjoară și pe care îi iubim au o altă șansă. Războiul trebuie dus mai mult înlăuntrul inimii noastre, iar dacă acolo vom birui, cu siguranță că și în lume va fi mai multă pace. Aceasta a fost lecția pe care mi-a dat-o Părintele meu duhovnicesc, Sofian Boghiu.

Părintele este, cu siguranță, unul din marii Sfinți ai epocii noastre, pentru că, prin îndrumarea duhovnicească și prin rugăciunea sa pentru lume, a salvat mii și mii de oameni de la moarte spirituală. Ne-a învățat că, în vremurile noastre, armele nu pot fi altele decât rugăciunea și smerenia, blândețea și pacea. Numai prin acestea, în care se odihnește Duhul lui Dumnezeu, poate fi biruit duhul lumii, și astfel să mai primim puțin răgaz pentru mântuire ‒ a noastră, dar și a cât mai multora dintre cei zidiți după chipul lui Hristos.

Parteneriat / Revista „Familia Ortodoxă”