V-ați gândit vreodată că aproape totul în viața omului este despre fericire? Chiar și suferința și necazurile vorbesc despre ea, despre nădejdea că fericirea tot va veni odată. Ba chiar mai mult, durerea, ca și toate celelalte trăiri opuse fericirii, ne trezesc și ne fac să prețuim ce este mai important în viață și să descoperim fericirea într-o arheologie a inimii noastre. Căci, iată, de pildă,  mama, oricât de împovărată ar fi de pruncul neliniștit care nu o lasă să doarmă nopțile, este, dincolo de toate, fericită, fie și numai pentru că-i simte prezența la pieptul ei.

Pe de altă parte, și patimile noastre, mai ales cele care ne fac uneori să ne simțim ca porcii, tot la fericire se raportează, la o ratare a adevăratei fericiri prin alegerea căii aparent mai ușoare a plăcerii imediate. Da, prin păcate de tot felul oamenii își ratează șansa de a cunoaște adevărata fericire. Ea vine, dacă ai răbdare și mergi pe calea cea dreaptă, dar nu este chiar așa de ușor. Ca în poveștile românești, răsplata vine la urmă, după multe încercări, toate fiind necesare pentru a învăța să nu pierzi cu ușurătate ceea ce ai câștigat atât de greu. Și urcușul se face din putere în putere, de la o înălțime la alta, între ele fiind tot atâtea căderi.

De când este lumea, filosofii sau religiile au căutat acest sens al fericirii. Fiecare i-a dat definiția potrivit experienței lui. Și mulți dintre ei au rătăcit precum epicureii care credeau că fericirea este calea cea mai scurtă către plăcere. Alții, precum budiștii, ziceau că este eliberarea de orice legătură cu lume ca aparență, dar fără să dea un sens acestei izbăviri. Nimeni însă nu a vorbit atât de frumos despre fericire ca Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În câteva cuvinte,  Fiul lui Dumnezeu ne deslușește secretul. Fericirea nu e neapărat legată de burta plină, de iubirea carnală, de mulțimea proprietăților deținute, de senzații cât mai plăcute, ci de cu totul altceva, paradoxal, de lucrurile  care pot fi socotite complet contrare.

Desigur, fericirea o pot trăi oamenii și în afara Bisericii. Poate că nu este aceeași, dar omul bun, cu rânduială în viață, cu conștiința liniștită, poate să se considere în multe momente și situații ale vieții lui un om fericit. Asta se întâmpla însă mai curând în trecut, când oamenii erau mai simpli, viața era mai simplă, deși mai grea, însă se bucurau de natură și liniște, de prietenie și familie, de nașterea unui copil și de realizarea altuia, de pâinea de pe masă și somnul odihnitor al nopții, de răsăritul soarelui și ploaia la bună vreme și de toate celelalte lucrări ale minunatei creații a lui Dumnezeu, de la cele mai mărunte până la cele mai mărețe. Ochi trebuia să ai și te puteai bucura de toate, deși, încă o dată spun, viața era mult mai grea. Uneori nu aveau ce să pună pe masă, se întâmpla să moară și unul dintre copii în urma unui accident, epidemiile făceau ravagii la soroace de Dumnezeu știute și alte încercări veneau să înnegureze aceste bucurii, dar după ploaie vine întotdeauna și soarele.

Viața omului – o lecție pentru a câștiga ceva mult mai înalt

Așa a făcut Dumnezeu lumea, ca omul să se bucure de ea, cu bune și cu rele, să câștige o înțelegere și o pace, să urce către El prin cunoașterea rațiunilor naturale, prin buna întrebuințare a lucrurilor și buna purtare în viață. Căci ce altceva este viața omului, dacă nu o lecție pentru a câștiga ceva mult mai înalt. Dar oamenii până la Hristos nu vedeau, nu cunoșteau cu adevărat calea și nici nu puteau să urce direct către Împărăție prin unirea cu El.

Fericirea la care ne cheamă Fiul lui Dumnezeu pare oarecum paradoxală. Să nu ai de nici unele, să te strâmtorezi în toate și, totuși, să fii fericit. Calea cea strâmtă, poarta cea îngustă, ne spune Domnul, sunt cele care duc la fericire, iar aceasta, în chip absolut, nu este altceva decât câștigarea Împărăției Lui Dumnezeu. Oferta este dintre cele mai mari, însă cineva poate să spună că e înșelătoare perspectiva, căci se referă la viitor și nu la prezent. E dureros să tot aștepți răsplata o viață întreagă și să trăiești obsedat de acest gând, suportând cu stoicism rănile pe trup și în suflet. Aceasta este însă doar viziunea târzie a catolicismului care cere, în perspectiva promisiunilor Raiului, suferința aici pe pământ.

În Ortodoxie, în Biserică, chiar dacă nu tot timpul trăiești o fericire maximală, chiar dacă treci prin dureri și necazuri, și indiferent câți de „chiar dacă” ar urma, ceva te susține și-ți dă o bucurie ascunsă, îți dă sens și te hrănește. Omul credincios nu numai că le face pe toate cu credința în răsplata ce va veni, dar prin însăși credința sa, primește; prin dragostea împărtășită, se bucură; prin binele pe care îl face, se îmbogățește lăuntric cu ceva ce pentru ateul zilelor noastre apare ca o poveste, ca o minciună împachetată frumos de popi. Este însă ceva inaccesibil pentru el, ca înțelegere, deși tot prin puterea harului el însuși viază și se bucură, atât cât se poate omul bucura.

Da, în viața în Hristos harul primit este el însuși pregustare a Împărăției lui Dumnezeu. Pentru acest har, părinții pustiei se lipseau și de cele mai necesare ale trupului, și de familie sau prieteni, pentru a trăi cât mai profund viața în Hristos, în Duhul Sfânt. Să nu-și imagineze cineva că în creștinism oamenii se hrănesc doar cu promisiuni pentru a aștepta cele ce vor veni cândva dincolo de moarte! Ideologiile catolice, repet, asta au propovăduit, pentru că la ei lipsește experiența harului. Au renunțat la experiența lucrărilor necreate ale lui Dumnezeu prin care putem să urcăm către El, ca pe o scară simțitoare pe care se ridică sufletul în Duhul Sfânt.

Să ne luptăm cu armele Duhului!

Din păcate, trăim astăzi într-o lume creată de urmașii acestei ideologii catolice și protestante a discursului sec, a raționalismelor și scolasticismelor, a promisiunilor sterpe, a unor creștini care, deznădăjduind din pricina unei credințe lipsite de viață, de har și-au făcut dumnezei din propria creație, din plăceri și lucruri, din tehnologie și știință, din televizoare și telefoane mobile, din rețele de socializare și propriile patimi. Iar acum lumea se luptă cu depresia și anxietatea. Oamenilor le este frică de orice, mai ales de moarte, deși sunt înconjurați de sisteme de protecție și asigurări mai mult ca oricând. Bucuria a pierit de pe fața omului occidental. Nici măcar pe chipurile adolescenților n-o mai poți afla ușor. Fețele sunt întunecate poate și pentru că stau prea mult în umbra luminii ecranelor. Pe chipuri se observă ușor zugrăvită încremenirea mișcării pătimașe a sufletului. O anumită insensibilitate la suferința aproapelui, o nesimțire față de durerea creației, în general, se înstăpânește peste spiritul general a lumii de astăzi. Și cu greu mai poți spune că astăzi oamenii sunt fericiți.

Din păcate, și în Biserică, credincioși practicanți și chiar monahi se încred mai mult în discursul cotidian al mass-mediei, în reflecția rețelelor de socializare sau, mai rău, în toată propovăduirea prin păcat a antihristului direct la nivelul subconștientului prin imaginile păcatului. Și ne trezim că, deși ne numim creștini, trăim mai rău decât păgânii de odinioară, nu numai printr-o viață potrivnică căii lui Dumnezeu, dar și prin lipsa de conștiință și pocăință.

Desigur, Dumnezeu nu ne lasă, și certarea nu va întârzia să vină prin boli și necazuri, prin lipsuri și diferite suferințe. Ba chiar și războiul bate la ușă, iar noi ne prefacem că nu înțelegem. Și în loc să strigăm cu lacrimi la Domnul, ca să ne ierte și să ne cerceteze cu harul său, anesteziați, credem că lucrurile vor merge în continuare ca până acum, trăind mai curând în trândăvie, neștiință și uitare, decât în nevoință, înțelegere și prihănire de sine.

Bine nu va fi, căci foarte probabil, aceia care amăgesc lumea cultivând patimile, care subminează credința și lucrează la împuținarea iubirii dintre oameni prin hrănirea egoismului, aceiași, nu peste mult timp, se vor dovedi cei mai răi stăpâni, cei mai mari tirani și dictatori din întreaga istorie a lumii. Aceștia vor ajunge să controleze prin inteligența artificială întreaga viață a oamenilor. Vor face ca prin sistemele de taxare, dar și pentru plata datoriilor publice să sărăcească întreaga populație și să o înrobească. Aceștia nu vor mai îngădui pe nimeni să rostească un cuvânt împotriva ideologiei lor criminale, amenințându-i cu pierderea tuturor drepturilor civile și materiale, cu excluderea din societate. Dar oamenii, anesteziați, hipnotizați, nu vor să înțeleagă aceasta ca să se întoarcă măcar acum la Dumnezeu, cel Care cu adevărat îi iubește.

Lumea probabil își va urma calea, fiind mult prea puternic sedusă de patimile proprii și hipnotizată de ecrane, dar ce facem noi, ce face fiecare dintre noi, cei care am răspuns chemării Domnului de a-I urma? Nu, soluții globale nu mai există din punct de vedere omenesc, dar Dumnezeu are multe de adăugat, de dăruit lumii create de mâinile Sale. Trebuie însă ca noi, oricare dintre noi, să înțelegem aceste lucruri și să ne luptăm ca prin armele Duhului, să nu ne dăm bătuți. Nu este altă cale decât să ne ridicăm din orice cădere, să ne vindecăm de rănile păcatului, pentru ca să mergem pe Calea Vieții, singura care ne poate duce la fericire, la adevărata fericire, în care încape și multă durere din dragoste pentru lumea aceasta ce suferă din necredință, dar și mult har, multă bucurie că suntem și vom rămâne împreună cu Hristos.

Virgiliu Gheorghe Vlăescu

Parteneriat Familia Ortodoxă