M-a ispitit astăzi cineva, cu gând ascuns, să spun ce simt pentru România. Am răspuns, senin și fără patetism, că o iubesc. Și, slavă Domnului, nu sunt singurul care trăiește sincer acest sentiment.

Da, iubim România. Cine și ce ne poate reproșa din asta?

Am iubit-o dintotdeauna. De cum ne-am ridicat mai măricei în satele și târgurile pruto-nistrene și am înțeles că palma noastră de țară nu-i totul, am început să aruncăm „priviri lungărețe” peste sârma ghimpată. Puterea de atracție a lumii DE DINCOLO s-a transformat cu timpul în fascinație, devenind mai apoi cea mai curată dragoste pentru ea.

Iubim România pentru că suntem români.

Nu am ales noi să fim români, după cum nu am ales nici când, nici unde, nici din ce părinți să ne naștem, nici să fim bărbați sau femei. Suntem români pentru că așa ne-a vrut Dumnezeu. Și pentru că dacă nu am fi fost români am fi fost, poate, altceva. Dar – iată! – suntem români. Nu e un merit, nu e o pricină de fală, dar nici una de rușine.

Iubim România creștină, plină de martiri și de sfinți nerecunoscuți. Iubim România adevărată și curată. Iubim România care nu-și uită și-și apără copiii.

Iubim România care are încredere în puterile ei și este demnă în tot și în toate. Iubim România care nu aleargă după vânt, dar adună înțelepciune și caută folosul fiilor ei. Iubim România care, în fața oricărui ultimatum păgân, nu este în stare de cedări.

Iubim tot ce a fost al strămoșilor noștri și trebuie să fie al nostru până la sfârșitul veacurilor. Iubim Carpații și Dunărea, iubim Nistrul și Tisa. Iubim Marea Neagră și Bărăganul. Iubim Lumea Românească întreagă. Iubim Ardealul care iubește Basarabia. Iubim Bucovina care iubește Oltenia. Iubim Dobrogea care iubește Maramureșul. Iubim Crișana care iubește Muntenia. Iubim Moldova care iubește Transnistria. Iubim Banatul care iubește Timocul. Iubim România care iubește Republica Moldova și iubim Republica Moldova care iubește România.

Iubim România lui Ștefan cel Mare și Sfânt, cu mormântul lui de la Putna și locul din București în care vreodată vom fi în stare să-i ridicăm un monument. Iubim România lui Vlad Țepeș, a lui Mihai Viteazul, a lui Constantin Brâncoveanu și a tuturor voievozilor noștri mari și puternici, „dătători de legi și datini”.

Iubim România lui Mihai Eminescu, dulcea Românie pe care și el a iubit-o până dincolo de lacrimi și până dincolo de viață, simțind-o cum o simte a fi fiecare român din lume – „țara mea de glorii, țara mea de dor”.

Iubim țăranul și intelectualul român și îi iubim pe toți românii. Iubim pe cei ce muncesc și făuresc. Iubim pe cei ce se roagă pentru frații lor.

Iubim limba română, geniul și bogățiile ei. Iubim dialectele noastre de la sud de Dunăre cu frumusețile lor. Iubim cântecul și sufletul românesc, pentru că România nu este doar un teritoriu mărginit, ci o nesfârșită întindere sufletească.

Iubim și pe neromânii dintre noi și de lângă noi care nu ne scot ochii pentru simplul fapt că Dumnezeu ne-a făcut români. Iubim pe orice neromân pentru că și pe ei Dumnezeu i-a făcut ceea ce sunt. Numai cei fără de minte se pot certa cu Dumnezeu pentru că ne-a făcut pe fiecare ceea ce ne-a făcut.

Peste toți aceștia și peste toate se revarsă dragostea noastră curată. Pentru că îi iubim ca pe sufletul pe care ni l-a dat Dumnezeu. Iubim cu bucurie, cu înțelepciune, cu recunoștință în fața Părintelui Ceresc.

Iubim, dar cu altfel de iubire, cu tristețe, cu amar, cu durere și cu speranța că se vor vindeca și pe românii care se leapădă de neamul lor, din neștiință și fără gând viclean.

Iubim România chiar și atunci când administrațiile ei trecătoare uită să ne iubească, pentru că uită să fie românești până la capăt.

Iubim România, pentru că ea este o țară de iubit și de slujit cu dăruire, nu o administrație de servit.

Iubim România. Nu ne lăudăm și nu căutăm folos din asta. Cine și ce poate avea împotriva iubirii noastre? Numai cine nu poate iubi nu ne poate înțelege.

Notă Vlad Cubreacov: Acest material este recuperat de pe vechiul blog distrus de persoane din cadrul companiei rusești Sputnik Moldova.