ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!

Am primit în suflete Lumina Învierii lui Hristos ca un nou început pe drumul eliberării de moartea de care, călcând-o cu propria Sa moarte, ne-a îndemnat  a-L urma, lepădându-ne de sinele mereu în agonia păcatelor, tânjind spre însănătoșire. Într-un mod plenar semnificativ, reînnoim acest drum cu  minunea vindecării slăbănogului din Vitezda în care sunt descifrate cauzele bolii și minunea vindecării pornind de la neascultare la iertare – de la boală și moarte la însănătoșire și înviere. E adevărat că  Legea veche condamna pe păcatul și pe păcătoși cu bună dreptate dar doar atât având, am spune,  condamnarea are un caracter preventiv, cel mult paliativ, necesar dar departe de a fi suficient pentru vindecare. Cele zece porunci date de Dumnezeu care se numește ”Eu sunt cel ce sunt”. părintele lui Avraam, Isac și Iosif, accentuează  pe  ”Sunt”, verbul ființialității  la timpul imperfect pentru că în ebraică  ființa este dinamică. Hristos ne arată – cu rostirea și făptuirea – cum  Dumnezeu este Iubire, într-odată  statică și dinamică, ia în  considerație omul ca unitate în unicitate  chemat la desăvârșire: ”Fiți buni cum Tatăl vostru ceresc bun este”. E timpul când Domnul nu mai vorbește prin prooroci, ci îl trimite pe Fiul Său, ”Unul Născut” ca toți cei care vor crede să aibă viață veșnică. Cu Hristos, istoria se împarte în două ere – de dinainte și după întruparea Sa. Cuvântul cheie este   iertarea consacrând  rostul anume al Iubirii și cum se manifestă pe o spirală a devenirii omului. Destinul omului, scrie Nichifor Crainic este sfințirea sa prin lepădarea de sine și Hristos ne ajută să înțelegem valoarea crucială   a iertării pe care o cerem lui Dumnezeu și semenilor cum ne rugăm în Tatăl nostru: ”Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, după ce ne rugăm pentru ”pâinea de toate zilele”.  Iertarea, îngemănată cu smerenia împlinesc destinul omului care, după Nichifor Crainic este sfințenia. Ne rugăm pentru iertare spre a ne responsabiliza anume că rostul omului  e să dea seama pentru faptele sale, de a-și asuma consecințele spre a ieși din impasul existențial în care a intrat prin neascultare. Hristos însușii, cu brațele pironite pe Cruce se roagă pentru toate veacurile: ”Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac.” E rugăciunea care luminează ca o candelă nestinsă nevoia omului de a fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, despre care Sofocle scria că în lume  ”sunt multe minuni mari dar niciuna nu este mai mare ca omul”.

De la condamnare la iertare

Doar simpla condamnare a păcatului nu-l anulează și  este doar asemenea unei  izolare protectoare însă provizorie, capătul  rămânând în cele din urmă  moartea. O spunea Rilke: Mare e moartea peste măsură/Suntem ai morții cu râsul pe gură/ Când arzătoarea viață o credem în toi/Moartea în miezul ființei râde de noi”. Spunea cu amară tristețe spunea David că ”Fiecare vede că înțelepții mor cum mor și cei neînțelepți și lasă altora bogăția lor…Că răscumpărarea sufletului este prea scumpă și niciodată nu se va putea face”. E semnificativ și faptul că în acea vreme nu existau spitale, bolnavii fiind lăsați exclusiv în grija  familiei și doar  leproșii erau internați cunoscutele leprozerii. Spitalele reprezintă o instituție prin excelență creștină și pe care o legăm de numele Sf. Vasile, ”ochiul Bisericii cel pătrunzător”, geniu și sfânt care a văzut cum anume să lucreze cuvintele Mântuitorului de a cerceta pe cei bolnavi și cum îngrijirea și vindecarea este formă de manifestare a iubirii. Acum era după Paște, sărbătoare în care evreii, după datină, mergeau la Ierusalim. Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu a respectat datina, cum a făcut-o neîncetat de-a lungul petrecerii  Sale pe pământ, arătând mereu că a venit să plinească Legea, nu s-o dărâme. În Ierusalim, chiar lângă Poarta Oilor  era o scăldătoare, Vitezda (Casa milei) după numărul celor cinci izvoare. Fericitul Augustin considera că apa este poporul, iar cele cinci izvoare pre-închipuie   cărțile lui Moise din care s-au născut oameni bolnavi tocmai pentru că nu făceau decât să condamne oamenii. O singură o excepție – atunci  când un înger al Domnului, coborând, tulbura apa și primul care intra în ea era vindecat oricare ar fi fost  boala de care ar fi suferit. Așa se face că acolo erau tot felul de bolnavi – orbi, șchiopi, slăbănogi și încă mulți alții, căci mare era suferința între oameni.  Vindecarea era însă numai a celui care intra primul  în apă și doar a lui nu și a altuia  care ar fi făcut-o după el. Nu se cunoștea nici  când anume venea îngerul va coborî, așa încât numeroși stăteau ca uitați până și de Dumnezeu dacă nu aveau cine să îi ”arunce” în apă.             

Acum, s-ar putea spune că, într-un fel, Hristos a tulburat pe păcătoși arătându-le cauza bolii și  cum să se însănătoșească. A făcut-o cu rostirea și fapta până în ultima clipă a vieții când prin Răstignire ne vindecat de moarte de unde nevoia și folosul mântuitor al patimilor și a morții Sale pentru mântuirea oamenilor. Scăldătoarea și coborârea îngerului prefigurau cele ce aveau a se întâmpla  mai târziu nu  prin coborârea unui înger ci a Duhului Sfânt, care din Tatăl și Fiul purcede și care a grăit  prin prooroci.

Printre cei atât de numeroși bolnavi era și un slăbănog care  de treizeci și opt de ani, singur,  neavând ”om” care să-l arunce în apă. Părea a fi sub semnul zădărniciei căci și dacă încerca să se târască așa cum reușea, se găsea mereu   un altul o lua înainte și se vedea nevoit s-o ia de la început. Așa stătea  de treizeci și opt de ani, ca într-o uitare și  el stătea tot acolo răbdător fără să-și piardă speranța. Văzându-l, Hristos, cunoscător a tot ce este uman, l-a întrebat direct  ”Vrei să te faci sănătos?” cu sensul de ”vrei să te fac eu sănătos?”. Parcă surprins de întrebarea retorică, slăbănogul a răspuns: ”Doamne, nu am om care să mă arunce  când se tulbură apa și, până ajung eu, un altul ajunge înaintea mea.” Îi spune ”Doamne” oare presimțind că e Fiul lui Dumnezeu? Întrebarea își are sens pentru că, ceva mai încolo spune că ”nu am om”. Anume Hristos îl întreabă pentru că, vom vedea mai apoi, că, indirect, este o recunoaștere a singurătății dintre oameni, una a indiferenței față de cel singur în suferința sa, o indiferență nu odată vecină cu crima chiar.

Dumnezeu Cel Blând și Bun i-a arătat că  atunci când nu avem om, Dumnezeu Însușii  el nu caută la fața omului ci la inima sa, la necazurile și suferințele sale. De aceea trimite pe Fiul Său întrupat, Unul născut din Tatăl înainte de veci să-l vindece pentru că Părintele ceresc are grijă față de toți fiii Săi. Nu odată,  atunci când suntem într-un necaz sau suferință și vine cineva în ajutor spunem nu fără temei:”te-a trimis Dumnezeu”. Hristos i-a spus pe față, aproape ca imperativ: ”Scoală-te ia-ți patul și umblă”. Minunea s-a petrecut și omul, până atunci țintuit pe patul suferinței, l-a luat și a mers spre casa lui în văzul tuturor ca un adevărat apostol. Cum era cunoscut, nimeni dintre cei prezenți, văzându-l mergând nu aveau cum să nu mărturisească minunea. Scrie Sf. Efrem Sirul că și chiar dacă omul ar fi tăcut, patul  ar fi strigat cum până atunci el purta omul, acum acesta însănătoșit îl purta. Hristos i-a spus anume să meargă la ”casa sa”, adică să revină la starea de sănătate firească omului de coroană a creației dumnezeiești. Casa era putem spune Biserica Nu  i-a spus să meargă în vreo parte sau alta, sau  înainte să zicem, pe calea păcatelor care l-au adus la boală ci la ”casa”, la starea de neprihănire de la început. Mai mult, aflăm indirect și îndemnul de a face asemenea, de a veni în ajutorul celor în nevoi și în suferință, celor singuri cum avea să spună Apostolul neamurilor: ”Purtați-vă sarcinile unul altuia și așa veți plini Legea lui Hristos” sau ”Purtându-vă sarcinile unul altuia, în iubire, gata să urmați unitatea Duhului întru legătura păcii.” Toți avem datoria de a face astfel și, firește, cei însănătoșiți care în acest fel se arată vrednici de ajutorul pe care Dumnezeu l-a făcut prin oamenii ce ascultă lucrător cuvântul Său. El nu s-a ”rugat” pentru sănătate, asemănându-se cumva prorocului Ilie care  s-a rugat pentru fiul văduvei din Sarepta Sidonului. Ca Fiu al lui Dumnezeu, ”a spus și s-a făcut”. Sf. Chiril al Alexandriei scrie că acest bolnav era unul credincios și a arătat-o  prin ascultare necondiționată, fără a spune o vorbă sau a schița cel mai mic semn de îndoială. Astfel, a făcut cunoscut tuturor – celor de atunci și celor de azi și mâine – că vindecarea este un rod al credinței în Dumnezeu  și al ascultării, făcând ca spiritul Legii să devină mod de a fi. Dacă nu facem astfel, rugăciunea rămâne doar vorbire între vorbiri, ”vorbea” cum spune un părinte duhovnic, frumoasă poate, cu idei ce ne pot captiva dar fără rod.

Cum, ca și alte vindecări, și aceasta a fost în zi de sâmbătă, când nu era îngăduit nimic a face, chiar dacă ”un asin sau un vițel” ar fi căzut, trebuia lăsat acolo până a doua zi, fariseii au văzut o provocare de neiertat. De aceea, când fostul slăbănog a fost întrebat a răspuns, cumva apărându-se: Cel care m-a vindecat, mi-a spus mi-a spus ia-ți patul tău și umblă. Era o formă de a se dezvinovăți dar și de a face cunoscută minune. Și apoi cum să nu asculți pe cel care face minuni pe care nimeni nu le-a făcut și singur Dumnezeu le poate face? Retorica întrebării este secerată de răspuns și fariseii sunt făcuți de rușine în fața mulțimii, dând pe față fărădelegea lor. Nu-i vorbă, Hristos și-ar fi putut vădi dumnezeirea în nenumărate alte chipuri, dar nu a făcut-o. anume luând chip de om pentru că, scrie sf. Ioan Hrisostomul cel mai indicat să arate cine l-a vindecat era cel anume cel vindecat însuși și de aceea și a plecat lăsându-i să-și ducă mai departe cuvintele fără urmă de putere. Altfel, cu scria Sf. Grigorie de Nazianz, orice cuvânt poate fi contrazis de un alt cuvânt, dar nu există cuvânt care să contrazică fapta, ori acum, fapta era în fața lor – slăbănogul vindecat mărturisind cin e făcut-o. Numai că fostul slăbănog nu l-a văzut, fiindcă Hristos plecase, așa încât nu putea fi recunoscut decât prin făptuirea cea minunată.

Vindecarea  -  rod îndoit al credinței și ascultării

Din toți care erau la scăldătoare, Hristos a vindecat doar pe unul și a făcut-o îndată numai pentru acel moment ceea ce ar putea fi considerat doar ca o întâmplare minunată, dar întâmplare totuși, supusă trecătorului timp ca însuși trupul omului. Trecătoare fiind, era supusă vremuirii cum trupul e supus stricăciunii. Adevărata vindecare este însă, așa cum vedem mai departe, aceea a sufletului și Origen asigură că fiecare suflet are trupul pe care îl merită. Se vede și în aceea că slăbănogul s-a și-a motivat  încălcarea Legii  îndată spunând că a ascultat de cuvântul Celui care îl vindecase. Doar că Cel care o făcuse  Fiul lui Dumnezeu și nu vrășmașului care nu a făcut decât să-l împingă spre   păcate fără a avea și conștiința lor care l-ar fi făcut să se pocăiască. Odată cu vindecarea trupului, Hristos avea să-i dea și vindecarea sufletului, căci, întâlnindu-l mai apoi, Fiul lui Dumnezeu care îl vindecase i-a apărut ca Învățător. Procedând inductiv am putea spune că toate bolile sunt urmarea păcatului, ceea ce între dimensiunile neamului omenesc este adevărat, doar că Hristos, voind a mântui pe păcătoși o face ținând seama de personalitate fiecăruia. Spunea David: eu întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea. Când ucenicii L-au întrebat dacă orbul din naștere era astfel din pricina lui sau a părinților, Hristos le-a spus că nici de unul, nici de celălalt dintre motive, ci ca să se arate puterea  lui Dumnezeu  cuprinzătoare a ”tot omul ce vine pe lume”.

De această dată, îndată după Învierea Sa, Hristos îl vindecă pe slăbănogul de la ”casa îndurării” iar ca Învățător  arată că bolile sunt urmare a neascultării poruncilor divine și rugăciunea este cel mai bun tratament din toate cele bune făcute de oameni. Ne amintim cum Sf. Vasile cel Mare, bolnav din pricina râvnei pe care o depusese în propovăduirea învățăturii lui Hristos, a fost tratat de  Iosif, medicul cel mai vestit al vremii, care depășit de situație a recunoscut  mai are de trăi doar două zile. Sf. Vasile cel Mare i-a propus că în cazul în care  va fi așa, să treacă la creștinism. Ruga i-a fost ascultată și medicul Iosif cu întreaga familie a trecut la creștinism. Fostul paralitic a mers la Templu să mulțumească   unde L-a întâlnit pe Hristos, care nu a așteptat cuvinte de recunoștință și i-a spus cu blândețea: ”Vezi că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești ca să nu-ți fie ceva mai rău.” Desigur sunt și boli care nu sunt neapărat urmare a păcatelor cum era orbul cel din naștere și când ucenicii L-au întrebat cine a păcătuit – el sau părinții –, Hristos a spus că niciunul ci ca să se arate anume lucrarea lui Dumnezeu. După ce l-a vindecat, Hristos a întrebat dacă crede în Fiul lui Dumnezeu iar orbul a vrut să știe cine este ca, după ce Hristos spune că este El, Cel care vorbește, orbul s-a închinat a mulțumire. Poate că slăbănogul nu era totuși până într-atât de păcătos și de aceea Hristos anume că păcatele îi sunt iertate prevenind ceea  ce putea fi mai grav. Sf. Grigorie de Nazianz, tâlcuiește: ”Ai fost ridicat de pe patul tău și mai mult ți-ai luat patul și în mod public ai făcut cunoscută minunea. Nu te mai arunca niciodată în pat păcătuind…ci cum ești acum, așa mergi, atent la poruncă.” Spune Hristos ca anume să nu mai facă păcate ”ca să nu-ți fie ceva mai rău” dacă după primirea binecuvântării păcătuiește iar arătându-se nevrednic de minune.

Pe acea vreme era doar o singură scăldătoare vindecătoare, Hristos avea să întemeieze Biserica Sa cât o mare scăldătoare în care să se poată vindeca toți cei suferinzi de dureri trupești și sufletești. Cei care urmează lui Hristos primesc Botezul în Biserica Sa și sunt însemnați cu semnul Crucii, ”armă împotriva diavolului!” Mergând la Biserică, creștinul se îmbracă în straiele cele mai frumoase și-și împodobește sufletul cu fapte bineplăcute lui Dumnezeu. Bătrânii de odinioară își cereau iertare unii altora, cu osebire când fuseseră în gâlceavă, că nu se cuvine să duci darul la altar purtând în suflet ceartă și vrajbă. În principiu, astăzi nimeni dintre cai aflați în necaz nu poate spune că ”nu are om” care să-l arunce în scăldătoare. Hristos, Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului așteaptă cu brațele deschise ca să-l îmbrățișeze pe cel care se duce cu credință și ascultare. Cel care, după vorba Sf. Ap. Pavel își afirmă cu vorba credința și cu fapta se leapădă rămâne în afară dar de se va întoarce ca Fiul risipitor va fi primit cu aceiași iubire părintească. Iubirea vine de la Dumnezeu pentru că sporește pe măsură ce este împărtășită sincer cât mai multor oameni și mai ales celor nevoiași sau în sărăcie pe care Hristos îi numește ”frați mai mici ai Mei”.

Cum minunea a fost făcută sâmbăta, fariseii s-au grăbit să-i reproșeze și, poate din și această cauză, cel vindecat s-a pierdut în mulțime fără să-și arate recunoștința după cuviință.  Lipsa de recunoștință era un păcat destul de frecvent în acel timp cum nu mai puțin este și astăzi când am putea spune cu proorocul Isaia: ”boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea Domnului, dar Israel nu mă cunoaște, poporul meu nu Mă pricepe”.  Hristos nu a ținut seama de aceasta, și în nesfârșita-i iubire, întâlnindu-l mai târziu i-a spus nimic: Iată te-ai făcut sănătos. Să nu mai păcătuiești ca să nu-ți fie ceva mai rău”. Altădată din cei zece leproși pe care i-a vindecat, doar unul s-a întors să aducă mulțumire și acela era samarinean. Dar, nerecunoștința noastră nu tulbură de fel milostivirea lui Hristos, care pe Cruce s-a rugat: ”Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac!”

Ne este deosebit de folositor să punem la suflet milostivirea lui Hristos și, urmându-L în respectul poruncii  celei noi, a Iubirii unuia față de altul, cum ne-a iubit Hristos să nu uităm o clipă și atunci vom trăi adevărul cuvintelor pe care le rostesc în altar, îmbrățișându-se,  când credincioșii mărturisesc Crezul. Unul mărturisește:Hristos în mijlocul nostru” iar celălalt răspunde ”Este și va fi”. Atunci, fără urmă de tăgadă vom simți împreună cu David cum ”toate căile Domnului sunt milă și adevăr”. Să fim, la rându-ne milostivi cum Iisus ne cheamă pilduind Însuși împărtășind credința martirului poet și medic Vasile Voiculescu:

Doamne

În vârful copacului Tău sunt o floare...
Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă leagăn în talazul de azur și soare.
Slavă Ție că n-am rămas în temnița humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare
Inima mea nu mai întârzîie:
Zbucnește afară în limpezi petale
Să lege rod tainic, bob de poezie
Hrana zburătoarelor împărăției Tale.
Petala mi-e cu aripa rudă,
Miresme, cântec gata să s-audă.
Zâmbesc sub luceafar visarile-mi grele,
Beau apele lunii, se umflă în ele
Păunii nopții cu cozile-n stele.
...Scuturați-mă vânturi mladii ori haine,
Singură moartea e o dincolo de fire
Prăpastie cu adânc de fericire.
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vamile și stavilele toate,
Într-o pală de parfum, Doamne, pâna la Tine,
Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.
Floarea căzută din împărăție
A vazut Cerul și a sărutat Lumina.