O lume învăluită în întuneric. Oricâte becuri ar fi aprinse și oricât de tare ar străluci soarele.

Lumina din exterior nu poate ajunge in sufletele oamenilor și pace. Mintea blochează orice rază.

Perdeaua de întuneric, grea, neagra că smoala și mai ales densă. Densă, că un covor greu de pământ umed aruncat peste un sicriu sau un sac negru de plastic.

Atât de dens, încât nu se mai aud nici bulgarii de pământ care pică pe el. Pe sacul negru. O lume îngropată în întuneric! Din proprie voință, din neputinta de a reacționa. O lume paralizată, îngropată de vie, care pare că se bucură de faptul că lumina nu se mai zărește. S-au obișnuit cu întunericul, cu răul, cu lașitatea și resemnarea.

Unde se duc visele când mor? Ajung ele undeva? Sau mor odată cu cel ce le are? O lume moarta fara vise! Căci orice vis înseamnă culoare! Poate visa un om culoarea neagra? Culoarea sufletului exista? Cred că da. E culoarea vieții și a bucuriei! Sufletul fără bucurie nu există! Ai luat bucuria omului învrăjbind totul în jur.

Asta face minciuna. Aruncă perdeaua de întuneric! Lasă lumea fără vise și fără culori.

Au mai rămas oameni vii? Cred că da. Cred că atunci când ești obligat să spui că minciuna este adevăr și răul este bine, din marea de sicrie și saci negri, reușesc să învieze câțiva.

Sunt cei ce se ridică după ce au căzut și au fost îngropați, au privit împrejur și au văzut în jurul lor pustiul. Sunt cei care au așteptat că ploaia Domnului sa spele cenușă pârjolului lăsat de minciuna și au știut că sunt semințe.

Sunt cei care au murit odată și nu le-a mai fost frică să moară! Sunt cei care știu că din pământul negru, răsare cel mai crud verde. Sunt cei care știu că verdele înseamnă viață și că din cel mai adânc întuneric poate să izbucnească cel mai frumos verde.

Sunt cei care au obosit sa mai aștepte lumina și s-au făcut ei înșiși lumină pentru alții! Fiți toți acei oameni!

Și nu uitați: „au vrut să vă îngroape, dar nu au știut că sunteți semințe”.