ascultă articolul

Am privit scena Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul din The Chosen și, pentru câteva clipe, am rămas fără cuvinte. Am plâns. Și, în același timp, am simțit bucurie.

Nu știu să explic asta.

Poate pentru că scena aceea mi l-a adus pe Sfântul Ioan atât de aproape, încât aproape că am avut senzația că îl cunosc. Și, în același timp, mi l-a făcut atât de neînțeles, încât am simțit cât de puțin putem pătrunde noi, oamenii, taina lui Dumnezeu. L-am privit pe Ioan în ultimele clipe ale vieții sale.
Nu era în pustie.
Nu era pe malul Iordanului.
Nu era în fața mulțimilor.

Era singur, în temniță, așteptând moartea.

Iar dincolo de ziduri, lumea își continua mersul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Un ospăț într-un palat. O promisiune făcută în fața mesenilor. O fată care cere capul profetului.
Un rege care, prins în propria lui slăbiciune, trimite călăul. Atât de multă întunecime omenească pentru un om care nu făcuse altceva decât să spună adevărul.

Și totuși…

În scena aceea, ceea ce m-a sfâșiat nu a fost moartea lui Ioan.
A fost zâmbetul lui. Pentru că Ioan zâmbea.
În fața morții.
Iar dincolo de el începea să se ridice lumina.
Soarele.

Nu știu dacă așa a fost în realitate. Scriptura nu ne spune când anume a fost executat Ioan. Este imaginea pe care The Chosen a ales-o pentru această scenă. Dar poate tocmai de aceea m-a atins atât de tare.

Pentru că era zori.

În timp ce oamenii pregăteau moartea, Dumnezeu lăsa lumina să se nască. Și Ioan privea.
Privea soarele. Privea lumina. Și, în viziunea filmului, vedea Mielul.

Mielul.

Cel despre care vorbise toată viața. "Iată Mielul lui Dumnezeu!"
Atât.
Poate că întreaga viață a lui Ioan fusese pregătirea pentru această singură vedere. Copilul care tresărise în pântecele Elisabetei atunci când Maria venise cu Hristos în pântecele ei.
Pruncul care Îl recunoscuse înainte de a-L putea vedea.
Bărbatul care, mai târziu, Îl arătase lumii și spusese: "Iată-L!"
Și acum, la sfârșitul vieții, îl văd în film privind din nou către Miel. Și zâmbind.

Doamne…
Ce a văzut? Nu știu.
Ce a înțeles? Nu știu.
Ce era lumina aceea? Nu știu. Și poate că nu trebuie să știu.
Poate că sunt lucruri pe care mintea noastră nu le poate trece prin cuvinte fără să le micșoreze.

M-a tulburat și vorba lui despre ospăț.

El, omul pustiei, omul care nu a avut palatele lumii, mesele lor, bogățiile lor, strălucirea lor, pare să spună în fața morții că nu a cunoscut niciodată adevăratul ospăț.
Și atunci m-am gândit că poate există un ospăț despre care noi încă nu știm nimic.
Un ospăț la care nu intri cu ceea ce ai adunat aici.
Nu cu hainele.
Nu cu rangul.
Nu cu banii.
Nu cu puterea.
Cu nimic din ceea ce oamenii își imaginează că le poate cumpăra fericirea.

Poate că Ioan știa că există un alt ospăț. De aceea nu mai părea să-i fie teamă. Și totuși, nu vreau să explic.
Pentru că exact aici începe taina.

Noi privim din partea aceasta a lumii și spunem: moarte. Ioan poate că privea din cealaltă parte și vedea întâlnire. Noi vedem capul profetului așezat pe o tipsie. El, în imaginea aceea, vede Mielul.
Noi vedem sfârșitul.
El zâmbește.
Și am plâns. Nu de groază. Nu de tristețe.

Am plâns pentru că, pentru câteva clipe, am avut senzația că am fost lăsată să privesc printr-o crăpătură foarte îngustă către ceva ce nu pot înțelege. O taină. O lumină. O realitate pentru care încă nu avem cuvinte.

Poate că asta m-a făcut să-l simt pe Sfântul Ioan atât de aproape și atât de departe în același timp.
Aproape, pentru că l-am văzut om. Singur.
Înfricoșat poate. Obosit poate. Așteptând.
Și atât de departe, pentru că în clipa în care moartea s-a apropiat de el, ceva s-a schimbat.

A început să zâmbească.

Poate că acesta este lucrul pe care nu îl pot înțelege, dar l-am cunoscut în propria experiență.
Cum poți zâmbi când știi că vei muri? Poți.
Cum poți privi lumina când lumea ta se stinge?
Poți.
Dar cum poți vedea un Miel acolo unde noi vedem doar întuneric?
Nu știu.
Și poate că nici nu vreau să știu. Poate că unele taine nu ne sunt date spre explicație. Ne sunt date spre presimțire. Spre uimire. Spre lacrimă.
Spre acel "nu înțeleg" și "nu știu" care, uneori, este mai aproape de Dumnezeu decât toate răspunsurile pe care încercăm să le construim.
M-am gândit atunci la Ioan copil. La începutul lui. La primul lui tresărit, atunci când Hristos S-a apropiat de el.
Și m-am gândit la Ioan din ultimele clipe.
Cred că între cele două momente se află întreaga lui viață. La început, L-a recunoscut fără să-L vadă. La sfârșit, L-a văzut.
Și a zâmbit.

Iar în timp ce oamenii pregăteau moartea lui Ioan, soarele răsărea.
Asta este imaginea pe care nu pot s-o uit.
Nu sabia. Nu temnița. Nu palatul. Nu ospățul. Doar lumina care se ridica încet peste lume.
Și pe Ioan privind-o.
Zâmbind. Poate că pentru noi era sfârșitul.
Poate că pentru el era începutul.
Nu știu.
Dar dacă există un loc în care moartea și viața se întâlnesc, poate că acolo începe adevărata taină.

Iar eu rămân aici, de partea aceasta a lumii, cu ochii înlăcrimați și cu mintea mea mică, încercând să înțeleg ceea ce nu poate fi înțeles.
Și mă gândesc la Ioan.
Cel care a venit înaintea Luminii. Cel care a arătat către Lumină.
Cel care a spus: "Iată Mielul lui Dumnezeu!"

Și poate că, în ultima lui dimineață, când soarele răsărea, Ioan nu mai avea nevoie să arate către El.
Pentru că, de data aceasta, Lumina venise după el.

Domnul să vă miluiască.