ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Când flăcările o cuprind, când cenușa îi acoperă aripile frânte, când lumea crede că a pierit pentru totdeauna, atunci, exact atunci, în tăcerea aceea mormântală, încep să se audă bătăi de inimă sub scrumul mirosind a tămâie și smirnă.

O inimă mică, încăpățânată, imposibil de ucis. O inimă care știe că a mai murit de o sută de ori și tot de o sută de ori a înviat.

Prima oară când a ars a fost în anul 271, când Aurelian a tras poarta Imperiului și a lăsat-o singură în fața hoardelor. Atunci pasărea a ars până la os, dar din cenușa aceea s-a născut graiul nostru cel dulce și sfios, care a supraviețuit vorbind în șoaptă prin păduri timp de o mie de ani. Și încă ne mai povestește cum "sara (coboară) pe deal" cântată de Madrigal ca o rugăciune. Numită Eminescu.

A ars a doua oară sub turci, sub unguri, sub ruși, sub nemți, sub toți cei care au crezut că pot să-i smulgă sufletul cu sabia sau cu hârtia. 

De fiecare dată când părea că ultima suflare i se stinge, din cenușă răsărea un copil care nu știa să citească, dar știa pe de rost „Dacia vreamea” și probabil în visele lui dansează deja cu lupii. Sau un țăran care nu avea pământ, dar avea în buzunar un steag cusut de maica lui, din cămașa de înmormântare a tatălui.

A ars în 1918 la Alba Iulia, dar nu de durere, ci de o bucurie prea mare. 

Atunci a ars ca să se nască România Mare, și flăcările acelea au fost atât de luminoase încât au orbit Europa pentru o clipă.

A ars iar în 1940, când i-au rupt bucăți din trup ca niște câini flămânzi.

A ars în gulagurile Siberiei și în temnițele de la Aiud și Pitești, dar a rămas cu sufletul întreg și sacrificiul celor întemnițați pentru Hristos. Duhovnicii și elitele neamului, care din bărbile lor albe au făcut scară către Cer pentru noi toți. 

A ars în decembrie 1989, când sângele tinerilor a stins flăcările securiste și a aprins, în același timp, un foc nou, mai curat. Când vocile lor strigau ca un imn dimpreună: "Libertate te iubim, ori învingem, ori murim!" 

Au murit ei, ca să trăiască ea veșnic. Precum eroii autentici! Fără nume! 

Și acum, în 2025, mulți spun că arde iar. 

Că e obosită. 

Că e învinsă. 

Că s-a predat. 

Că aripile îi sunt frânte de trădare, de vânzare, de plecări, de uitare. 

Dar eu aud altceva.

Aud cum sub cenușa aparentă începe să trosnească ceva. Aud cum oasele vechi ale dacilor se ridică și se îmbracă iar în carne și foc. Aud cum de la Putna, glasul de clopot al lui Vodă Ștefan strigă că "România e copiilor, copiilor noștri". Nu e a voastră, a celor vremelnici. 

Aud cum glasul lui Eminescu răsună în pieptul unui copil din diaspora care nu vorbește bine românește, dar plânge când aude „Doina”.  Pentru că înțelege dincolo de grai. Doar cu sufletul!

Aud cum Maica Domnului de la Nicula plânge de bucurie, pentru că simte că pasărea își deschide iar ochii; și își întinde Sfântul Acoperământ peste ea. Ca să aibă vreme să-i crească aripi. Din nou!

Renașterea aceasta nu va veni cu trâmbițe și cu paradă. 

Va veni în liniște, ca o mamă care intră în camera copilului adormit și îi pune pătura pe umeri. 

Va veni când un tânăr plecat de 15 ani se va întoarce acasă și va săruta pământul, fără să știe de ce plânge. Pentru că România "n-o muritu', numa' un pic s-o hodinitu", odihnă în care a construit poduri între sufletul ei de aici și sufletul ei din afară. Poduri între suflete de români, ca să-i fie aripi. Două! Ale aceeași păsări numită România!

Va veni când o fată din Maramureș va coase un tricolor și îl va duce în piept la Paris sau la Roma, și străinii vor întreba mirați: „De ce plângi când cânți imnul tău?”. Și raspunsul va veni simplu: "Nu-l cânt eu. Îl cântă strămoșii! Eu doar îl simt."

Va veni când ultimul țăran, care mai știe pricesnele va muri, dar înainte de a muri va învăța un copil de la bloc să cânte „Hristos a înviat” cu lacrimi în ochi.

Pasărea Phoenix nu moare. Se lasă doar răstignită în piroane. 

Se preface doar că moare ca să poată învia mai frumoasă.

Și România nu moare.

Se preface doar că doare, se preface că uită, se preface că pleacă, cu biserica și icoanele în bagaje, ca să poată să se întoarcă într-o zi mai puternică, mai curată, mai sfântă. 

Câteodată pleacă și plecată rămâne ani de zile ca să ridice altare printre straini și să-i învețe să facă și ei cruce pe pită înainte să o rupă și să o împartă în numele lui Hristos. Lângă un pahar de vin roșu, precum o cuminecătură, ca mărturie a Învierii.

Cu iubire! 

Într-o zi, nu știu când, poate mâine..., va răsări din propria-i cenușă o Românie pe care nici noi nu o vom recunoaște de cât de frumoasă va fi. 
 
O Românie în care copiii vor vorbi iar românește fără să li se pară că e „învechit”. 

O Românie în care bătrânii nu vor mai muri singuri, uitați de toți și ținuți minte doar de Domnul.

O Românie în care pământul va fi iar sfânt, iar nu de vânzare.

Până atunci, să-i dăm foc noi înșine, cu dragoste. 

Să ardem tot ce e putred în noi. 

Să ardem indiferența, trădarea, frica. 

Să rămânem doar cenușă curată, ca să poată Phoenixul să-și întindă aripile. Din nou!

Pentru că ea nu moare. Ea doar așteaptă să ne facem și noi demni de învierea ei.

La mulți ani, Pasăre Phoenix cu nume de România. 

Arde-ne, 

curăță-ne, 

ridică-ne.
 
Și când vei renaște, să te recunoaștem după lacrimile de bucurie din ochii noștri.

Căci noi suntem cenușa ta. 

Iar tu ești focul nostru care nu se stinge niciodată.

Tu, Românie, rămâi pentru noi toți peste veacuri ca o rugăciune scrisă cu sânge de stejar și lacrimi de Carpați pe care s-a ridicat Crucea de pe Caraiman. 

Românie, tu nu ești o țară! 

Tu ești o rană deschisă în pieptul timpului, o rană care nu se închide pentru că doare prea frumos. Pentru că miroși a fân proaspăt cosit si a busuioc de la icoane. 

Ești focul Viu care iese din bătaia clopotelor când altarele bisericilor lui Hristos te cheamă la rugăciune. 

Ca în plânsetul viorii Baladei lui Porumbescu, într-un apus de soare deasupra Carpaților în culorile albastru, galben și roșu.