ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Atenție, imaginile din stradă nu există pentru (fake) media. 
Le-au văzut doar oamenii. 

Avem o problemă. Una mare. Numai că s-ar putea să nu o vedeți la televizor. Și dacă nu o vedeți la televizor, există o șansă ca, în mintea celor care încă mai cred că televizorul este fereastra prin care lumea privește realitatea, problema nici să nu existe. Aici am ajuns după ani în care ni s-a spus ce este știre, ce este important, ce trebuie urmărit și, mai ales, ce merită să intre în casele noastre. Numai că realitatea a făcut între timp o nefăcută: și-a cumpărat telefon. Iar telefonul are cameră, internet și buton de live. Iar de când realitatea poate transmite singură, vechea meserie de a decide ce există și ce nu există a început să aibă o problemă.

Să ne întoarcem la Mogoșoaia. Dimineața în care Călin Georgescu urma să fie ridicat a fost una dintre acele dimineți în care haznalele tv își amintesc brusc că există teren, nu doar studiouri. Au venit camerele, au venit reporterii, au venit transmisiunile în direct, au venit imaginile cu polițiști, mașini, intrarea în locuință, ieșirea din locuință, cătușele, plecarea. Mogoșoaia a devenit centrul televizat al României. Totul trebuia văzut, trebuia transmis. Fiecare secundă putea deveni breaking news. Pentru câteva ore, bordelurile tv ne-au arătat cu mare generozitate realitatea.

Numai că realitatea nu s-a terminat la Mogoșoaia.

Călin Georgescu a fost dus la Arestul Central, iar oamenii au început să se adune acolo. Și aici s-a produs ceva foarte interesant: televiziunea, care avusese o memorie vizuală impecabilă dimineața, pare să fi suferit brusc de o formă de amnezie seara. Camerele care găsiseră drumul către Mogoșoaia nu mai păreau la fel de interesate să privească strada din fața Arestului Central. Numai că oamenii de acolo nu au așteptat haznalele. Au scos telefoanele, au filmat, au transmis, au arătat, au vorbit. Au chemat alți oameni. Și informația a plecat din stradă către internet cu o viteză pe care niciun studio de televiziune nu o mai poate controla.

Aici începe povestea adevărată.

Nu mă interesează acum să discutăm dacă Georgescu este vinovat sau nevinovat. Știm toți ce înseamnă un dosar politic. Dacă oamenii care s-au adunat acolo au dreptate sau nu, dacă suntem de acord cu scandările lor sau dacă ne plac ori nu ne plac. Nu despre asta este vorba. Vorbim despre ceva mult mai simplu: despre realitate. Si nu cea care e numele unei televiziuni. Despre o realitate care există indiferent dacă o televiziune o filmează și despre un public care a început să observe că ceea ce vede cu ochii lui nu seamănă întotdeauna cu ceea ce primește seara, frumos ambalat, pe ecran.

Pentru că televiziunea nu mai este singura fereastră către lume. Asta pare să fie vestea pe care o anumită parte a presei încă nu a primit-o. Lumea nu mai așteaptă să-i spună un prezentator ce s-a întâmplat. Omul de pe stradă poate transmite înaintea lui, poate filma dintr-un unghi pe care nici o regie nu l-a ales. Poate arăta ceea ce se află în afara cadrului, poate lăsa camera să meargă exact în momentul în care televiziunea schimbă subiectul.

Și aici se rupe ceva.

Pentru că există o diferență uriașă între a relata realitatea și a administra realitatea. Prima presupune să mergi acolo unde se întâmplă lucrurile și să le arăți. A doua presupune să hotărăști cât din ceea ce se întâmplă merită să ajungă la public. În prima situație, jurnalistul este martor. În a doua, devine filtru. Iar filtrul poate fi necesar până în clipa în care începe să confunde ceea ce lasă să treacă cu însăși realitatea.
Ori, realitatea nu este ceea ce încape în grila de programe.

Realitatea este și ceea ce rămâne în afara ei.

Asta este partea pe care publicul a început să o înțeleagă. Și poate că aici se află motivul pentru care cuvântul "cenzură" a ajuns să fie rostit atât de des. Nu pentru că orice imagine omisă reprezintă automat cenzură, nu pentru că orice televiziune care nu transmite un eveniment are o obligație de a o face și nici pentru că orice acuzație venită din rețelele sociale trebuie luată de bună. Doar pentru că omul obișnuit a început să compare. Și comparația este devastatoare pentru orice instituție care pretinde că îi arată realitatea.

Vede imaginile filmate de oameni. Vede live-urile, vede strada, vede mulțimea. Aude ce se strigă. Apoi deschide televizorul și găsește altceva. Sau găsește foarte puțin din ceea ce tocmai a văzut cu ochii lui. Și atunci începe să se întrebe. Nu mai întreabă doar ce s-a întâmplat? Începe să întrebe de ce nu i se arată ce se întâmplă pe stradă? Iar întrebarea aceasta schimbă raportul de putere. Pentru că o televiziune poate să aleagă imaginea, să aleagă unghiul sau să aleagă durata. Poate să aleagă titlul, să aleagă interlocutorul. Poate să aleagă chiar și tăcerea. Ceea ce nu mai poate alege este dacă omul va avea acces sau nu la alte imagini. Acesta este sfârșitul unei epoci în care câteva redacții puteau decide aproape singure ce vede o țară întreagă.

Astăzi, dacă o mie de oameni filmează aceeași stradă, televiziunea nu mai poate face strada să dispară. Poate doar să nu o arate.
Și aici este diferența dintre a controla informația și a pierde controlul asupra ei.
Cred că acesta este și motivul pentru care o parte a presei televizate pare atât de departe de ceea ce se întâmplă în stradă. Pentru că încă lucrează după regulile unei lumi în care publicul stătea cuminte în fața televizorului și aștepta adevărul de la ora fixă. Numai că publicul nu mai stă cuminte, ce să vezi! Publicul filmează, transmite, compară, păstrează imaginile. Publicul își construiește propria arhivă a realității.

Și poate că de aici vine cea mai mare panică a unei prese care și-a pierdut monopolul: nu faptul că oamenii nu mai cred televizorul. Panica vine din faptul că oamenii pot verifica televizorul.
Pentru că atunci când vezi o realitate pe telefon și apoi vezi o altă realitate pe ecran, începi să înțelegi ceva foarte simplu și foarte incomod: știrea pe care o primești nu este întotdeauna realitatea. Este realitatea trecută printr-un filtru. Iar filtrul are proprietari, interese, relații, simpatii, antipatii, audiențe, contracte, calcule și limite pe care telespectatorul nu le vede niciodată pe ecran.

De aceea, poate că ar trebui să încetăm să mai întrebăm doar ce ne arată televiziunile și să începem să întrebăm ce au ales să nu ne arate. Pentru că uneori adevărul nu stă în imaginea transmisă.

Stă în imaginea absentă.

Iar dacă dimineața toate camerele sunt îndreptate spre Mogoșoaia, iar seara, când oamenii ajung în fața Arestului Central, camerele încep să privească în altă parte, poate că problema nu mai este ce vedeți la televizor.
Problema este ceea ce ați fost obișnuiți să credeți că este televiziunea.

O instituție care vă arată lumea? Sau o instituție care vă arată doar partea de lume pe care a decis că aveți voie să o vedeți?

Și dacă răspunsul este al doilea, atunci întrebarea care rămâne, înainte să închidem televizorul, este una singură: când a murit presa pe care o știam: în ziua în care a început să ascundă realitatea sau în ziua în care noi am început să o putem vedea fără ea?
Dacă strada transmitea în direct, de ce trebuia televizorul să ne spună dacă strada există sau nu?!

Rușine să vă fie, vouă ăstora care vă spuneți media. Pe bani grei de la bugetul statului. Adică, ai noștri! Realitatea străzii vă bate la secundă, fără vreun sfanț! 
Plecați acasă! 
Toți!