În noaptea asta i-am văzut. Sunt vii! Mult mai vii ca noi. Cu bărbile albe, lungi, cu blândețea pe chipuri, cu rase albe și voci de clopote. 

Un vis! În vis. 

Se făcea că urcam un munte. Pe o cărare plină de praf. De o parte și de cealaltă a cărării era doar verde. Iarbă proaspătă cosită, cu miros dumnezeesc. Brazi falnici, verzi, îndreptați spre cer. Un șir de oameni îmbrăcați în alb, urcam anevoios cararea. Fără sprijin! Unul în spatele celuilalt, fără să vorbim, fără să ne vedem fețele. Urcuș în tăcere. Doar praful ce se ridica în urma noastră. Știam că nu putem face pasul să călcam iarba. Nu știu de ce! Sau nu-mi aduc aminte. Doar pe carare, oameni în alb urcând. Nu se auzea decât vântul, foșnetul pădurii și un susur de apă curgând la vale. Lin. Doar îl auzeam, nu-l puteam vedea. 

Urcam!

Mergeam anevoios și mă gândeam prostește cum nu există nici măcar un fir de praf pe încălțămintea noastră albă?! Doar se afunda piciorul în colbul acela ars de soare. Nimic. Totul alb imaculat. Nu cunoșteam pe nimeni.

Doar niște oameni care urcau! Pe o cărare. 

Parcă îmi era sete, dar trecea cu fiecare pas, parcă picioarele nu mai puteau să urce pentru câteva secunde. După care, totul devenea ușor. Nici o vorbă, doar respirația grea. Încotro mergem și de ce? Ce caut eu pe cărarea asta plină de praf, când la un pas diatanță era iarba? De ce nimeni nu ieșea din rând. Doar în praf!

Cu cât urcam mai sus, cu atât mai mult începuseră păsările cerului să se audă deasupra noastră. Vorbeau, își dădeau veștile unele altora. Ne însoțeau privindu-ne de sus. Păsări cu aripile întinse deasupra noastră. Parcă ne dădeau curaj! Parcă ne spuneau că mai avem puțin de urcat! Puțin, nu mult! 

La un moment dat, cărarea plină de praf s-a deschis într-un platou al vârfului muntelui. Era teșit! Plin de iarbă verde, flori și fluturi. Se așternea ca un covor colorat ca într-un tablou. Era vârful! 

Am pășit pe iarbă, ne-am scos încălțările. Nu știu de ce! Toți, ca la un semn. Ce ciudat, să urci atâta drum în praf și să nu ai fir de praf pe albul hainelor și al încălțărilor! Imposibil!

Și, totuși așa a fost! În vis! Ne-am uitat de jur împrejur! În jurul vârfului râpe adânci, verzi, încărcate de brazi, stâncile golașe pe creste străluceau în soare. O imagine de poveste! 

De undeva, de după niste brazi, au apărut! Ca de nicăieri! Unii înalți, semeți ca brazii, alții mai scunzi. Îmbrăcați în rase albe, ca zăpezile munților. Cu bărbile albe ca ale profeților, cu fețele pline de lumină și blândețe. Ca un pâlc de îngeri! Ireali! Mergeau și parcă nu. Călcau iarba, și parcă nu. 

Zâmbeau!  Atât! Cu metanii lungi atârnate de câte o mână, și cerul în priviri. Albi! În verdele muntelui, erau ca niște voievozi ce se  îndreptau spre noi. 

Erau toți! De la părintele Cleopa, la părintele Iustin, de la Leul Ardealului, la părintele Paisie Olaru, de la părintele Iustinian Chira, la părintele Serafim Man, de la părintele Dionisie la părintele Iulian. Pe mulți dintre ei nu-i știu.

Undeva în rând, albastrul ochilor parintelui Arsenie Boca. Voievozii duhovniciei acestui neam!

Vii! Albi, ca niște coloși! Cu mătăniile atârnând în mâinile lor! 

S-a auzit o voce! Ca de clopot. Al unuia dintre ei, nu știu care: " Eiiii, a fost greu? Urcușul? Și nu uitați că ați venit prin praf, nu prin mocirlă!" 

Nimeni nu a scos nici un cuvânt! Eram copleșiți! 

Tăcere cu glas de păsări, parfum de flori și bătaie de clopote! 

Am înțeles! Se pregăteau de Sfânta Liturghie! Și ei si brazii și iarba și florile! Mai ales muntele! 

Pentru noi toți! 

Sunt vii voievozii duhovniciei românești!