Intelectual rafinat, Zoe Dumirescu – Bușulenga s-a remarcat prin implicarea totală în dezvoltarea culturii noastre naționale, nesfiindu-se să critice vehement modul în care aceasta este promovată și respectată. Și-a dedicat o mare parte din activitatea profesională operei eminesciene, iar, către finalul trecerii sale pământești, a descoperit adevărata esență a credinței.

 

Zoe Dumitrescu – Bușulenga s-a născut la 20 august 1920, la București, părinții săi fiind Nicolae Dumitrescu, de profesie jurist, și Maria Apostol, filolog, astfel că nu este de mirare că, încă din copilărie, i s-a insuflat un respect deosebit față de cultură.

 

Parcurge cursurile Școlii Centrale din București și, în paralel ia lecții de muzică la Conservatorul „Pro-arte”. A iubit foarte mult muzica și ar fi devenit, probabil, o faimoasă muziciană, dacă n-ar fi trebuit să renunțe la această pasiune după ce s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Este înscrisă la studiile superioare juridice și filologice de la Universitatea București, obținând diplome în anglo-germanistică și istoria artelor, dar și în științe juridice. Despre această perioadă a vieții, Bușulenga declara:

 

„Pentru mine, însă, important era, la început, să driblez noua doctrină care încerca să se încuibe la noi… marxismul, dublat, firește, de ateism. Am intrat în facultate într-o vreme amarnică… Eminescu era făcut socialist, toată cultura românească se transforma într-o cultură pre-comunistă. La seminarii făceam contrariul a ceea ce se făcea la cursuri. Studenții au simțit imediat asta, omul tânăr înțelege repede aceste lucruri, și, atunci, toți veneau la mine. Am început cu Eminescu, fiindcă el era ținta tuturor. Încercam să-l arăt în lumina adevărată, cât se putea, fiindcă eram controlați. Am făcut tot felul de acrobații, de interpretări de text, ca să ajungem indirect la adevăr; acestea s-au spus cu jumătate de gură.”

 

Și tot ea descria suferințele cumplite îndurate de ea și familia sa:

 

„În 1947 ne-am trezit că pierdem tot. Ni s-au luat casele, pământurile, tata a pierdut și pensia, a trebuit să-l ascund, pentru că fusese subsecretar de stat în guvernul Maniu din 1929, alt frate era considerat criminal de război, o soră a mamei avusese soțul împușcat în munți de Securitate… Eu am rămas pur și simplu pe drum. A fost o perioadă pînă în 1964 în care am trăit un infern cultural. Încercam în toate felurile să eludăm, făceam seminarii cu analiză de text – am martori studenți din atîtea generații – făceam o chestie cu totul împotriva programei analitice și a voinței șefiei catedrei. Biblia figura ca primă carte în Bibliografia dată de mine”.

 

În anii 1947 – 1948 este numită președinte al Comitetului U.N.S.R. de la Institutul Pedagogic „Maxim Gorki", în anul 1948 devine asistent universitar la Catedra de Literatură Universală și Comparată a Universității București, iar în perioada 1948 – 1949, devine redactor la Editura de Stat.

 

Între anii 1949 – 1957, este redactor la Editura pentru Literatură și cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, în anul 1970, își obține doctoratul cu lucrarea „Renașterea – Umanismul – Dialogul artelor”, în anul 1972 este Visiting Professor la Universitatea din Amsterdam, iar din anul 1973, devine director al Institutului de Istorie și Teorie Literară „George Călinescu” din București.

 

Între anii 1964 – 1989, Bușulenga publică patru mari volume în care este analizată minuțios viața și opera marelui poet Mihai Eminescu: „Eminescu”, București, Ed. Tineretului, col. „Oameni de seamă” – în 1964, „Eminescu – cultură și creație”, București, Ed. Eminescu – în 1976, „Eminescu și romantismul german”, București, Ed. Eminescu – în 1986 și „Eminescu. Viață – Creație – Cultură”, București, Ed. Eminescu – în anul 1989.

 

Trebuie spus aici, că pentru implicarea sa în cercetarea operei marelui nostru poet, Bușulenga este considerată unul dintre cei mai mari eminescologi ai țării. Zoe Dumitrescu – Bușulenga a cochetat și cu politica comunistă, după ce, în 1966, a devenit membră a Partidului Comunist Român, în perioada 1969 – 1974 a fost membră în CC al PCR, și a fost, în două rânduri, deputată în Marea Adunare Națională, în mandatele 1975 – 1980 și 1980 – 1985.

 

Între anii 1973-1979, a fost membră a Comitetul Executiv al Asociației Internaționale de Literatură Comparată. Din anul 1975 este profesor universitar la Catedra de Literatură Universală și Comparată a Universității București – moment până la care a parcurs toate treptele ierarhice din învățământ (asistent universitar, lector, conferențiar) –, iar la 1 martie 1974 devine membru corespondent al Academiei Române.

 

A mai publicat studii de istorie a culturii, precum „Surorile Brontë” – în anul 1967, „Sofocle și condiția umană”, București, Ed. Albatros, col. „Contemporanul nostru” – în 1974, „Renașterea, umanismul și destinul artelor”, București, Ed. Univers – în 1975, „Ștefan Luchian” – în 1993 și „Muzică și literatură”, scris în colaborare cu Iosif Sava, București, Ed. Cartea Românească – în 1996.

 

Zoe Dumitrescu – Bușulenga este și autoarea unor excelente studii de comparatistică – „Renașterea, umanismul, și dialogul artelor” – în 1971, „Valori și echivalențe umanistice, excurs critic și comparatist”, București, Ed. Eminescu, col. „Sinteze” – în  1973 sau „Itinerarii prin cultură” – în anul 1982, o culegere de articole grupate în patru capitole: Portrete pentru o istorie a culturii române, Literaturi străine, Miscellanea și Gânduri de umanist.

 

În anul 1980, ea a scris volumul de impresii de călătorie „Periplu umanistic”, București, Ed. Sport-Turism, o carte de însemnări eseistice despre Grecia, Italia, Anglia, Suedia, Olanda, Franța, dar a participat și la realizarea unor volume colective deosebit de importante pentru cultura română, în primul rând „Istoria literaturii române. Studii”, București, Ed. Academiei Române – în anul 1979, o ediție coordonată de Zoe Dumitrescu Bușulenga, care a fost și autoarea unor studii din cuprinsul cărții, dar și „Miorița”, o ediție îngrijită și prefațată de aceasta.

 

După decembrie 1989, la 22 ianuarie 1990 este numită membru titular al Academiei Române, iar în perioada 2 februarie 1990 – 18 februarie 1994 devine vicepreședintele celui mai înalt for academic al țării, fiind și președinte al Secției de Filologie și Literatură a Academiei.

 

Între anii 1991 și 1997 a fost director al Școlii Române din Roma, a fost membră a Academiei de Științe și Studii Europene din Franța și, din anul 1993, membră a Academia Europaea din Londra.

 

Zoe Dumitrescu Bușulenga a publicat nenumărate articole în reviste de specialitate, cum sunt Manuscriptum, Revista de istorie și teorie literară, România literară, Secolul 20, sau Synthesis – a cărei director a fost pentru o scurtă perioadă.

 

Ea a primit, pe parcursul vieții, numeroase premii și distincții, precum Ordinul bulgar Sf. Metodiu și Chiril – în anul 1977, Ordine al Merito della Repubblica Italiana în grad de Comandor – în anul 1978, Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România – în anii 1986 și 1989, Premiul internațional Herder – în anul 1988, Premiul „Adelaide Ristori” – în anul 1993, Ordine al Merito della Repubblica Italiana în grad de „Grande Ufficiale” – în anul 1996 și Ordinul național Pentru Merit, în grad de Ofițer – în 2003.

 

Marile iubiri ale doamnei Bușulenga, după cum mărturisea, au fost Eminescu și Enescu, iar bărbatul vieții sale a fost soțul ei, Apostol Bușulenga, un om admirabil, de o cultură clasică remarcabilă, care cunoștea latina și greaca, un om lângă care a petrecut 45 de ani minunați.

 

După anul 2000, Zoe Dumitrescu – Bușulenga se dedică vieții monahale, se apropie de Dumnezeu, călugărindu-se la Mănastirea Petru Vodă, de către Părintele Justin Pârvu și așezându-se la Mănăstirea Văratec, sub numele de Maica Benedicta. De altfel, sfântul lăcaș îi era destul de cunoscut, încă din tinerețe fiind atrasă periodic de aceste ținuturi de o spiritualitate aparte. Despre această perioadă, Bușulenga afirma:

 

„Nu este nimic întâmplător pe lume. Totul e făcut de sus. M-a invitat aici prietena mea, Valerica Sadoveanu, în fiecare vară. Din ce în ce mai mult m-am apropiat de Văratec, am cunoscut Văratecul, am cunoscut celelalte mănăstiri dimprejur, m-am împrietenit cu preoții, cu stareții, cu călugării”.

 

De asemenea, despre perioada vieții monahale, ea spunea: „Am socotit că un creștin intelectual trebuie să-și petreacă ultimii ani ai vieții așa cum se făcea pe vremuri, și mai cu seamă soțiile care rămâneau singure, se retrăgeau la mănăstiri. Era o frumoasă obișnuință, mai ales în lumea boierească.”

Post-mortem, în anul 2007, îi apare volumul „Caietul de la Văratec. Convorbiri și cuvinte de folos”, Ed. Lumea Credinței, București.

 

George Marcu (coord.), Dicționarul personalităților feminine din România, Editura Meronia, București, 2009.