A circulat, încă de acum câteva zile și pe mai multe canale, informația că în perioada premergătoare instalării noii administrații de la Casa Albă, li s-a cerut ambasadorilor numiți pe criterii politice – în mandatul lui Donald Trump, firește – se își prezinte demisiile. Adică, să facă ei acest pas în spate înainte de a fi puși pe liber. Sau mai mulți pași îndărăt, după cum va aprecia noua administrație că este cazul pentru fiecare în parte. Am citit și eu această știre, dar pur și simplu nu mi-a venit să cred că o asemenea exigență îl vizează și pe excelența sa, Adrian Zuckerman. Știu și eu care să fie explicația acestei îndoieli… mai mult sau mai puțin carteziană? Sau, dacă vreți, chiar metodică în sensul clasic al termenului, de vreme ce acest ambasador al Marelui Aliat Strategic a abuzat, în mod deliberat și sistematic, de calitatea sa și depășit orice prag de toleranță pe care, mări Doamne!, trebuia să i-o acordăm în virtutea înaltei sale acreditări.

Motiv pentru care nu greșesc, nici cât negru sub unghie, dacă afirm că, venind după ambasadori cu o prestație care și așa era departe de cutumele și uzanțele diplomatice, precum Mark Gitenstein și Hans Klemm, ambasadorul Adrian Zuckerman a fost așteptat cu foarte mult optimism. Optimism pe care ni l-a confirmat cu vârf și îndesat, dar în înțelesul dat termenului de către Tudor Mușatescu. Cel de la care am învățat că pesimistul zice că mai rău decât așa nu se poate, pe când optimismul zice că se poate.

Revenind la predecesorii domnului Adrian Zuckerman, vreau să vă reamintesc faptul că, de pildă, despre ambasadorul Mark Gitenstein s-a pronunțat în deplină cunoștință de cauză Adrian Năstase: „În ultimii ani, Statele Unite au avut la București un ambasador care a ignorat până la dispreț rigorile statutului său. Mark Gitenstein s-a amestecat, inadmisibil, în chestiuni care țin de spațiul legislativ sau de cel executiv, de legi sau de hotărâri (ale Curții Constituționale, hotărâri de guvern, hotărâri judecătorești), s-a pronunțat subiectiv privind alegeri sau demiteri, dovedind un partizanat evident”. (Adrian Năstase „Lumea, America și noi”, Tiparg, 2012,pag.12)

Cât despre Hans Klemm, ce să mai spun? Este de-ajuns să revedem imaginile în care ambasadorul SUA în România ține în mână, cu multă emoție și duioșie, steagul așa zisului Ținut Secuiesc și ne-am lămurit!

Revenind, acum, la o posibilă evaluare, pe care opinia publică din scumpa noastră patrie ar rezerva-o modului în care Adrian Zuckermann și-a onorat calitatea de ambasador al Țării Statuii Libertăți, aici, în țara ce găzduiește Scutul antirachetă, nici nu știu cu ce să încep și cu ce să termin. Și, la urmelor, ce mai contează treaba asta?…

Mă rog, noi ca noi, dar iată în ce termeni rezumă analistul politic Radu Magdin evaluarea: „A făcut (ambasadorul Adrian Zuckerman, bineînțeles! n.n.) campanie politică pentru un partid și a fost contondent cu altul, cu ambele pe față”.

Este, atunci, perfect explicabil de ce, în cadrul ceremoniei prilejuită de vizita de rămas bun a excelenței sale, vizită efectuată, cam pe repede înainte, la Ministerul de Externe, domnul ministru Bogdan Aurescu (știți cine, domnul cu trabucul în mână din fotografia de la agapa semi-ilegală din biroul lui Ludovic Orban, la acea vreme, premierul guWERNului lui Iohannis!) a exprimat „înalta apreciere pentru activitatea ambasadorului Zuckerman pe parcursul mandatului acestuia la București, pentru implicarea dinamică în dezvoltarea și amplificarea Parteneriatului Strategic bilateral”. Recitiți, vă rog, acest pasaj față în față cu evaluarea analistului politic Radu Magdin și, în acest fel, cred că veți avea o corectă înțelegere a sensului și semnificațiilor unor sintagme cheie precum „implicarea dinamică” a domnul ambasador care stă cu bagajele gata făcute pregătit să urce în avionul care îl va duce acasă.

Numai că, odată epuizat subiectul Adrian Zuckerman, începem să ne punem alte și alte întrebări, bunăoară despre cine ar putea fi noul ambasador al Marelui Licurici în România. Sincer să fiu, nu am nici informațiile necesare și nici dispoziția să lansez speculații pe acest subiect. Mă limitez doar a vă reîmprospăta memoria cu amănuntul că, tot în timpul cât Departamentul de stat a fost condus de proeminenta lideră a Partidului Democrat, doamna Hillary Clinton, mai precis în vara lui 2012, la București a venit valvârtej un emisar, Philip Gordon, cu misiunea de a anula rezultatele Referendumului și de a-l reînscăuna la Cotroceni pe Traian Băsescu.

Acestea fiind spuse și scrise, nu îmi rămâne decât să spun că, în ceea ce îl privește pe Adrian Zuckerman, ambasadorul aflat acum pe picior de plecare, atunci, la venirea sa, am avut și eu, ca tot omul, două speranțe mari și late. Speranțe de care s-a ales praful și pulberea! Unu la mână, dat fiind faptul că familia sa provenea din Dulcele Târg al Ieșilor, Florența României, după cum minunat i-a mai spus G. Călinescu, mă așteptam să cunoască mai bine ce simt și ce își doresc cu adevărat românii, în marea lor majoritate, nu doar o mână de inși puși pe căpătuială și gata oricând să își ofere, contra cost, serviciile de mercenari ai globalizării. Doi la mână, pentru că numele „Zuckerman” se traduce în românește prin „om de zahăr” sau „băiat de zahăr”, trebuie, iarăși, să recunosc adevărul-adevărat și anume că, pentru noi, pentru marea majoritate a românilor, domnia sa nu a fost câtuși de puțin așa ceva. O fi fost, nu zic nu, dar numai pentru anumiți unii, despre care am scris mai înainte și nu am nici-un chef să îi mai numesc încă o dată.

Așa că, pentru că nu îmi place să mint, în loc să îi flutur prietenește o batistă și să îi recit din versurile unei melodii care va rămâne mereu la modă: „Drum bun și nu uita că te iubesc”, am să îi spun foarte cinstit doar atât: „Drum bun și nu uita că NU te iubim”!

Cu deplină sinceritate, un simplu cap de locuitor al eternei și fascinantei Românii.

Sursa: CristoiuBlog

Foto/Info: Național