În aceste zile sfinte de început de post, Biserica se află în priveghere adâncă, în ajunare a minții cu rugăciunea stăruitoare și în atentă luare aminte la învățăturile lui Dumnezeu.
Canonul cel Mare este o plângere zdrobită a istoriei când vede ratarea invariabilă a umanității. E suspinul cel dintru adânc al firii în fața porților încuiate ale raiului. E neputința și durerea fiilor lui Dumnezeu în zbaterea lor dintre Eden și Sodoma.
„Dmitri Medvedev zice că „românii nu sunt o națiune, ci un mod de viață” citat atribuit greșit de Hotnews unui film, de fapt expresia „românii nu sunt o națiune, ci o profesie” îi aparține lui Vîșinski conform lui Milova Djilas
Femeia asta sărmană, printre lacrimile nerodirii, vede Euharistia veacurilor, Apa cea Vie, și cum Raiul se va umple de oameni umili care plâng la rugăciune și prelungesc astfel, în inima lor, apele dumnezeiești ale Botezului.
Preoțimea trebuie să fie sufletul neamului. Un neam care își urăște, insultă și ucide sufletul nu are mult de supraviețuit.
O femeie a rămas însărcinată. Sarcina era ok, burta era destul de mică, bebelușul dădea din picioare. În luna a cincea, femeia a făcut iminență de avort, hemoragie uriașă. Profesorul ginecolog de la Iași a zis: dă-l afară, că n-are nici 5% șanse să supraviețuiască.
"Promit că vom face toți împreună Bisericuța noastră un chivot ceresc în care Sfântul Nicolae cel Bun și Sfântul Ioan Rusul, chirurgul minunat, să vină mereu și să vindece preadesele noastre dureri."
Cum ți-e Biserica, așa ți-e sufletul. Dacă acasă pui tablă bună pe casă, în casa lui Dumnezeu trebuie mult mai mult.
În oboseala de a bate la sute de case, în frigul și vântul iernii, în lătratul a sute de câini, în palmele peste față date de sute de porți încuiate, preotul.
La o casă, sunăm la interfon, cineva ne deschide. Intrăm tiptil, să nu apară vreo namilă de câine, ceva. Batem la ușă. Apare un nene mustăcios, foarte șucărit, privindu-ne chiorâș, mișcând sprâncenele în sus pe rând.
Trăim în bula noastră strâmtă de credincioși buni, de bătrânei sfinți, de mămici cu prunci, de preoți și teologi, și riscăm să uităm furtuna antihristică de afară.
Mi-am
dat seama că pe lângă noi preoții, trec oameni sfinți, pe care îi
ignorăm, din nesimțire sau grijă deșartă.
Oamenii râd că proștii, și nu
realizează credința și curăția lor.
Căutați locuri sfinte.
Prin anii 2000, proaspăt venit din Anglia, cutreieram munții împreună cu doi părinți călugări, astăzi mari în grad, în căutare de pustnici, bătrâni îmbunătățiți.
Publicistul Anghel Buturugă oferă o nouă analiză pe tema diversiunii provocate de ceea ce un preot cunoscut numește „o gașcă progresistă infiltrată în Biserică”:
Pentru edificarea noii ordini mondiale globaliste, trebuie dat afară Dumnezeu din creație. Pe diavol îl arde cumplit prezența lui Dumnezeu și a oamenilor Lui. Biserica Ortodoxă e singurul spin în fața noului antihrist.
De sute de ori, până noaptea, stăteam și dezbăteam idei de cultură. Recita Sofocle și Goethe din memorie, plângea cântându-l pe Eminescu, asculta fascinată teologia Sfântului Maxim, luam teologia paulină la pas, cu originalul în față.
„Crucea pe care o poartă Hristos până la sfârșitul acestei lumi este indiferența noastră, depărtarea noastră voluntară de Cel ce ne iubește de o veșnicie, batjocura pe care o aducem lacrimilor Lui de sânge de pe Ghetsimani.”
Este absolut îngrozitor pentru un om, ca el să își vândă veșnicia în schimbul unui post călduț, al unei măriri vremelnice, al unor zorzoane aurii. E eșecul total, e tragedia absolută. De aceea trebuie să nu ne oprim din plâns și din rugăciune pentru ei.
Oameni care salvează sute de oameni. Sau mii. Oameni tăcuți. Cu bun simț. Nu-i știi. Nu-i saluți. Dar din mâinile lor viața pulsează în inima lui Dumnezeu.
L-am întrebat: Samuel, cum te voi numi, John sau Jordan, că azi e Botezul Domnului? A zis: aș vrea și John că e cel mai mare sfânt, și Jordan.
Am fost cu Ajunul. E uriașă sărăcia. Mai ales între bătrânei. 90% dintre case au doar strictul necesar, lucruri foarte vechi, spălate de o sută de ori. Și vorbesc de un oraș, și de un cartier unde un teren de casă mic e 70 de mii de euro.
Odată cu apropierea praznicului Nașterii Domnului, lumea se schimbă invariabil. Colinde peste tot, tineri care cutreieră străzile cu intenții incerte, mulțimi care asediază supermarketurile și piețele, afumători, purcei tăiați cu cruzime în zăpada proaspătă, daruri.
Spovedania e Sfânta Taină a iertării păcatelor de către Dumnezeu prin mâinile duhovnicului. „Luați Duh Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi”. Ioan 20, 22-23
Ieșeam azi de la mama de la spital, și pe colț e o patiserie unde fac niște saleuri fierbinți foarte gustoase. Am luat și o cafea imensă cu lapte de migdale. M-am așezat pe un parapet și savuram bunătățile.
Cel mai folosit sofism, că argument nu e nicidecum, împotriva Bisericii și a preoților e acela că Iisus a mers pe măgar. Și că popii au mașini de lux.
Toți oamenii rătăciți, și bolnavi la suflet și la minte pentru care munca înseamnă doar căratul sacului cu ciment, vor plânge cu amar și vor cere pe patul de moarte un trântor de ăsta inutil societății neo-sovietice, pentru a le ierta păcatele.
Martiriul Brâncovenilor e deopotrivă fascinant și devastator. Îți stoarce lacrimi din piatra inimii, dar îți zidește idealul minții.
Într-o zi, las mașina în service. Vreo două ore. N-aveam ce face. Mă învârt prin zonă. La câțiva pași, o crâșmă cu terasă. Căldură mare monșer. Mă așez și iau o apă minerală rece ca gheața. Cum stam eu așa, apar vreo trei muncitori
O femeie a rămas însărcinată. Sarcina era ok, burta era destul de mică, bebelușul dădea din picioare. În luna a cincea, femeia a făcut iminență de avort, hemoragie uriașă. Profesorul ginecolog de la Iași a zis:
Acum trei ani, ne cheamă o doamnă foarte distinsă, pe mine și pe încă un preot, să facem Sf. Maslu tatălui ei. O casă cu mobilă de mahon, impecabilă, sculpturi vechi de lemn. Bătrânul e la pat, sub o plapumă, o mână de om, se chinuie cu dureri mari.
Femeia a izbucnit în plâns. Da, părinte, am ucis copilașul din mine. Asistenta mi-a zis când i-a zdrobit capul, că era un băiețel cu ochi albaștri.
Văd cu durere cum din ce în ce mai mulți oameni dezertează de la viața în Hristos. Mântuitorul n-a făcut rău niciunei muște, a adus vindecarea, bucuria, pacea, lumina, viața. El n-a întors cu forța la credință pe nimeni. El n-a ucis pe cineva ca să-i salveze sufletul.
Sărutul e o pecete a ființei și a iubirii tale peste cel pe care îl iubești. Gura e o ușă a Tainelor, poarta Euharistiei, trâmbița Logosului, cuibul cuvintelor, casa Evangheliei din noi. De aceea sărutăm icoane, ne hrănim cu Dumnezeu în Euharistie și sărutăm curat pe cei pe care îi iubim.
O întâmplare foarte hazlie de anul trecut, când mergeam cu Ajunul Bobotezei. La o casă, sunăm la interfon, cineva ne deschide. Intrăm tiptil, să nu apară vreo namilă de câine, ceva. Batem la ușă. Apare un nene mustăcios, foarte
Trăim în plină schizofrenie planetară. Libertatea - așa cum profetic a arătat Dostoievski - a devenit o povară, un jug, un blestem, un stigmat pentru cei posedați de duhul robiei veșnice. E era întunericului mai asurzitor decât veacurile.
În geana nopții, la 6, am fost să o spovedesc și să o împărtășesc pe o băbuță de 90 de ani. Mă aștepta la marginea patului. Avea niște ciorapi de lână frumoși. Geamul deschis, aer curat, păhărelul de vin și lumânarea aprinsă
Mă sună o rudă, un individ scorțos, la costum și în pat, tuns proaspăt mereu, cu pantofii de lac impecabili. Băi, voi sunteți cei din urmă din Europa la vaccinare. Chiar credeți că toți europenii sunt tâmpiți, și voi deștepți?
Pe vremea lui Dumnezeu pe pământ, autoritățile, sistemul, potentații, fariseii, arhiereii erau oripilați de mulțimea de fake-news. Nu mai puteau suporta minciunile și poveștile despre unul Iisus din Nazaret de loc.
Cine-și caută mântuitori pe pământ și Îl refuză pe Mântuitorul Hristos, va descoperi că tocmai ceea ce credea că-l mântuiește, îl ucide.
