Botezul este o slujbă obligatorie din viața copiilor români. Chiar și  părinții care de regulă se declară „atei”  își botează copiii, chiar dacă, uneori, slujba respectivă e singura la care participă într-un an, alături de cea de Paște. Fenomenul poate fi explicat printr-un puternic instinct protector - părinții care sunt dispuși să riște mult în viața personală nu se mai comportă la fel când intră în ecuație viața bebelușului lor. Brusc, devine firesc să facă totul „ca la carte”. Tot de dragul tradiției, orice copil care urmează a fi botezat are nevoie de un naș, care de obicei este reprezentat de o familie - un cuplu căsătorit.

 A fi naș de botez înseamnă a asuma o responsabilitate pentru mai mult de o zi. Cei care se pregătesc să fie nașii unui bebeluș își asumă responsabilitatea „pe viață” de a avea grijă de acel copil.

Mulți dintre cei care acceptă să fie nași nu conștientizează implicațiile acestui angajament. În primul rând, a fi naș înseamnă a fi părinte spiritual. Din păcate, mulți „nași” din ziua de azi rezolvă „treaba” rapid cu diverse cadouri sau cu bani, uitând de „partea spirituală”. Într-un mod nematerialnic, nașul trebuie să se ocupe de creșterea spirituală a copilului. Tinerii părinți de astăzi aleg, de regulă, prieteni apropiați de familie, ca nași, însă aceștia e bine să fie oameni foarte credincioși, pentru a fi capabili să ofere copilului o educație spirituală sau religioasă.

Când se scoate din cristelniță, copilul „se naște” din nou, pentru că „este scos din apă”. Așa cum medicul îi așează mamei în brațe copilul abia născut, preotul îi înmânează nașului copilul proaspăt botezat, precum unui părinte. Acesta este momentul când nașul devine „părinte spiritual” al unui nou creștin.

„Să ştii că toţi copiii pe care îi primeşti din cristelniţă, la a doua venire vor merge înaintea sufletului tău până la porţile raiului. Acest lucru va fi mare cinste pentru tine”. (Sf. Ierarh Nifon)