„Femeile nu erau oameni, pentru că nici un om nu poate pune degetele nu știu cum în formă de pieptene când îți mângâie capul.” Ele au coborât din altă lume să ne asculte. Nu poți adormi singur, cu fața în sus, pe iarba proaspătă…

Nu știu cum am început să citesc cartea părintelui Savatie Baștovoi. Cartea s-a descoperit ca o poezie, o carte ascunsă într-o poezie. Acesta a fost sentimentul parcurgând cele 23 de eseuri aparent adresate bărbatului în prima parte, în fapt un traseu-poveste despre sufletul sensibil al femeii. Întrebarea este dacă astăzi mai putem parcurge trasee poetice. Vom călări pe lupi, vom pocni din bici, trage cu arcul, sări de pe înălțimi, trece prin foc, pentru a fi priviți de o femeie. Dar suntem în stare să perseverăm zilnic spre inima ei?

Aici este totul , spune părintele. „Cele mai puternice trăiri, tot ce este mai bun, dar și ce este mai rău în această lume, se leagă de femei.” (p.12 )

Cartea este traseul spre ceea ce ne poate umple viața, un drum din nefericire adeseori rătăcit... „Sunt un milion de case, cu un milion de paturi, în care plâng în fiecare noapte un milion de femei.”( p.39) Printre ele, ascunsă de lumina stinsă, poate fi chiar mama.

Răsplata iubirii este bucuria iar atunci când nu mai este în inima ta, atunci dragostea ta s-a răcit. Îl vedem pe celălalt în măsura în care lumina feței noastre cade pe fața lui și îl face văzut. „Omul pe care nu-l mai iubești nu este nici mai bun și nici mai rău decât atunci când l-ai cunoscut – bucuria ta pe care o simțeai în preajma lui îl făcea deosebit.” (p.108)

Pentru cine a fost scrisă cartea? „Pentru femei. Bărbații care nu pot citi o femeie, degeaba vor citi această carte” a răspuns hâtru părintele la Chișinău. Eu aș spune că este compusă din trei părți, prima adresată bărbatului iar ultima reunind „zece sfaturi despre cum să rămâi femeie între bărbați” . Miezul, „Viața e ceva mai mult”, este un corpus de opt eseuri despre bine și rău.

Ce am mai reținut: „se pare că tot răul în lume a venit de la faptul că oamenii au început să se compare între ei.” (p.80) Comparația este începutul invidiei și înălțării de sine, să te judeci prin comparație te aruncă într-un cerc vicios. Un suflet invidios se bucură atunci când este invidiat pentru ceva și astfel pe nesimțite devine izvor pentru plăcerea demonică ce se nutrește din invidia celor din jur. Ne facem ca piatra. „Oamenii ne intră în viață diferit. Unii ca o pasăre, alții ca o frunză. Unii ca un animal bătut care se ascunde, alții ca o piatră care te lovește în față.” (p.87)

„Ceea ce ne împiedică să devenim mai buni este chiar dorința de a părea mai buni. A părea – iată începutul minciunii.” (p.71) S-a întâmplat cu Adam, când s-a dezvinovățit în Eden, și se întâmplă mereu. Ne ascundem sub aparențe, nu recunoaștem ceea ce avem vulnerabil în noi, ceea ce am pierdut.

Dar oricine dorește să-și scape sufletul său îl va pierde și oricine se va lepăda de sine va trăi. Ori trăim pentru a fi, pentru Adevăr, ori pentru un nume clădit pe păreri. Să fim sinceri. „Suntem aceiași indiferent de ce vorbește lumea, iar faptele noastre nu se schimbă în funcție de comentariul pe care îl primesc: ele sunt rele sau bune doar în raport cu Dumnezeu.” (p.79)

Viața este ceva mai mult!