ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



ADHD a fost definit ca deficit de atenție și hiperactivitate. ADD este deficitul de atenție, care poate fi și el însoțit de hiperactivitate sau nu. Unii copii au doar hiperactivitate, dar aceștia, chiar dacă se pot concentra, după ce termină de efectuat un exercițiu, simt nevoia unei defulari tot mai mari.

Omul de știință Sorin Mihalache este de părere că s-a ajuns la această afecțiune la copii în principal, din cauza televizorului și a jocurilor pe calculator:

”Pentru mulți copii, este mai tare un film 3D decât a privi un peisaj, sau un film cu nu știu ce efecte speciale decât o dramă din anii '20 mută. Jocurile cu mize și realități virtuale au o solicitare psiho-emoțională mare și stimulează secreția de dopamină (responsabilă cu atenția), iar cantitatea de dopamină este foarte mare pentru că stimulii sunt foarte intenși. De aceea, atunci când copilul trebuie să facă ceva simplu, cum ar fi să fie atenți la mama lor, care nu are decât un chip, un singur ton al vocii, deci nimic "interesant", atenția lui este foarte greu de focusat. Același lucru se intamplă și cu acest copil la școală: i se va părea extrem de greu să stea în bancă timp de 50 de minute și să îl asculte pe profesorul de istorie care vorbește despre un eveniment care s-a intamplat acum 700 de ani, și care nu are nicio relevanță în viața lui imediată.”

ADHD si ADD - sunt considerate, așadar, boli ale aceluiași deficit, de atenție. Problema este, așadar, aceasta, și nu aceea a lenei, așa cum, din păcate, greșesc în a concluziona mulți părinți sau profesori. Specialiștii spun că atenția reprezintă cea mai importantă ”avuție" psihologică căci, fără atenție, este foarte dificil să ne organizăm viața. Sorin Mihalache mai spune că este foarte important ca părinții și profesorii să lucreze ei înșiși cu ei și să își exerseze atenția înainte de a cere de la copiii lor același lucru. În viață, dar mai ales în cadrul educației, există un principiu de bază care spune că nu putem dărui altora (copiilor), ceea ce noi nu deținem deja.

Psihoterapeutul american Leon Eisenberg , supranumit "tatăl științific al ADHD-ului” are o viziune mai holistică asupra acestui fenomen. El consideră că ADHD este ”primul exemplu de boală fictivă”. Psihoterapeutul este de părere că, de fapt, nu este vorba despre o boală, ci despre o stare specifică copilăriei, mai precis, ”o reacție hiperkinetică a copilăriei”. Poziționarea lui este categoric împotriva tratamentului medicamentos.

El spune că treaba psihologilor, educatorilor și doctorilor nu este aceea de a pune copiii sub tratament medicamentos, pentru că aceasta nu este decât aplicarea unei teorii greșite despre viață și om și încă o metodă de a hrăni și mai mult industria farmaceutică. Tot ce trebuie să învețe copilul suspectat de acest ADHD este să devină responsabil, să se maturizeze și să aibă un comportament plin de empatie coordonat de un ghid expert, aceasta fiind responsabilitatea familiei și a școlii. Practic, copilul trebuie să învețe să trăiască, să se coordoneze, să își conducă viața, și nu să înghită pastile. Acesta este principiul fundamental al oricărei ființe umane.