Indiferent de când a stabilit Ion Antonescu primele contacte cu Legația Germaniei de la București, cert este faptul că le-a reluat în vara anului 1940, recunoscând acest lucru în ședința de guvern din 1 octombrie: ,,De când eram în închisoare, la Bistrița, am tratat, prin intermediul dlui M. Antonescu – însă /a fost / ținut secret – cu germanii asupra tuturor problemelor Statului Român și am arătat, în toate ramurile de activitate ale acestui organism complect al Statului, care este punctul de vedere al g-ralului Antonescu, pentru ca, atunci când împrejurările m-ar aduce la conducerea Statului, să n-am dificultăți cu germanii. Toate principiile pe care l-am pus atunci au fost admise… G-ralul Antonescu este român, moare român și apără interesele Neamului Românesc. Deci, mai întâi satisfac nevoiele Neamului meu și după aceea, ceea ce rămâne, la maximum dau Germaniei și dezvolt puterea de producție a țării, ca germanii să tragă cât mai mult de aici. Acesta este principiul pe care l-am pus astă-vară la Bistrița. Vasăzică, politica românească, în acorrd cu Axa, însă fără politică de iobăgie și de pauperizare a Țării Românești”.

 

După preluarea întregii puteri în stat (6 septembrie 1940, cu ajutor german: ,,Domnul Fabricius – avea să declare generalul în ședința de guvern din 27 septembrie 1940 -, în noaptea aceea, mi-a dat un concurs prețios ... Deci, m-a ajutat domnul Fabricius enorm la lovitura de stat. Dacă nu făcea așa, eu eram omorât și Carol era pe Tron”) viitorul mareșal a reafirmat din primul moment orientarea sa progermană, reconfimând lui Alfred Gerstenberg (7 septembrie) acordul pentru sosirea trupelor germane în România și livrarea de material de război, în special tancuri, avioane de vânătoare și tunuri antiaeriene pentru protejarea ,,regiunii petrolifere a Văii Prahovei (informat, Hitler a decis, la 12 septembrie, trimiterea în România a unei Misiuni Militare, precedată de sosirea la București a generalului Kurt von Tippelskirch). Cu Wilhelm Fabricius s-a consultat Ion Antonescu și în ceea ce privește asocierea la putere a Mișcării legionare și constituirea guvernului din 14 septembrie 1940.

 

Au urmat alte declarații categorice și măsuri care au orientat guvernul și țara spre alianța cu Germania, în primul rând. „Să se știe că singurul nostru punct de sprijin în politica externă este: Axa – declara, în acest sens, la 17 septembrie 1940. Generalul Antonescu nu va face politica predecesorilor săi. Generalul Antonescu a ales un singur drum pe care va merge. Politica României este sută la sută cu Axa. Vom păstra o corectitudine leală, totală, față de puterile Axei. Sunt interese economice care ne leagă de-a lungul bazinului dunărean de Germania. Aceste interese primează. România n-a ținut socoteală că sistemul politicii engleze și franceze n-a înțeles să ne întărească economicește. Mergem cu Axa și în special cu Germania, impuși de o necesitate politică, dar mai ales economică. Învingem sau cădem cu Germania. Atitudinea noastră va trebui nuanțată ca la Roma să nu se simtă preferința nostră pentru Germania.

 

La 18 septembrie 1940, a reluat ideea în ședința de guvern: ,,Noi ne-am așezat pe Axa Roma-Berlin. Mergem sută la sută și cu cea mai mare cinste în această direcție. Am pornit așa, nu ne mai uităm la dreapta sau la stânga... deci punctul nostru de reazem în afaară este Axa; iar înauntru, regimul național-legionar”.

 

Puțin mai târziu (27 septembrie 1940), în fața insistențelor unora dintre miniștri în legătură cu primirea Italiei în Comisia Dunăreană, Ion Antonescu avea să-și manifeste din nou loialitatea față de Germania: ,,Nu pot face nimic pe sub ascuns față de nemți; trebuie să-i întrebăm, pentru că în chestiile internaționale, nemții ne apără mai mult granițele, nu italienii. Italienii nu vor veni cu niciun om. Nu pot să fac nimic care ar putea să-mi slăbească poziția, pentru că prin nemți am reușit să fac ce am făcut”.

 

În ședințele de guvern (sau cu alte prilejuri) și-a prezentat deseori modul în care dorea să se realizeze colaborarea româno-germană și principiile care urmau a fi puse la baza acesteia:

 

• 4 octombrie 1940: „Baza a fost aceasta: orice le dau nemților, cu o singură condiție, să nu pierd independența politică și onoarea Neamului Românesc și să nu alterez fondul bogățiilor românești. Principii mai sănătoase și mai simple ca acestea nu sunt. Nu poate nimeni să-mi facă un cap de acuzare că eu, ca român, apăr aceste două principii sănătoase de existență a Neamului Românesc… Sunt sigur că nemții sunt de bună-credință, dar eu nu tratez averea mea personală, ci viitoarea acestui Neam Românesc... Eu vreau să am garanția: întâi, că aceste proprietăți viitoare românești nu trec în mâinile străine, decât în proporția pe care o vrem noi”.

 

• 10 octombrie 1940: „Am înțelegere, verbală, cu nemții, pe care am făcut-o și după care nimic nu se face sub presiune la noi... Țara Românească nu s-a transformat în Pașalâc”.

 

• 6 martie 1941: „Absolut nicio putere străină, oricare ar fi ea, n-are dreptul să se amestece în conducerea politică internă a statului român, nici direct nici indirect. Am afirmat ieri că poporul român este suveran și este singurul în drept să decidă de soarta lui internă... Am afirmat că nimeni, nicio putere străină, n-are dreptul să se amestece în politica noastră internă”.

 

• 1 aprilie 1941: „Să nu se uite principiile trasate de mine. În acestă privință am pus un principiu: nu înstrăinez sub nicio formă, fondul avuției naționale, însă fac orice concesiune ca să îmbogățesc fondul bogăției naționale”.

 

Tot atât de adevărat este și faptul că în timpul guvernării Ion Antonescu a făcut și concesii în favoarea Germaniei, determinate sau nu de război, de cerințele/exigențele momentului.

 

Pe ansamblu însă nu a devenit o marionetă a germanilor și nici nu a pus țara, în totalitate, la dispoziția acestora, chiar dacă germanii au făcut tot ce era posibil pentru a încălca principiile și prevederile tratatelor încheiate cu România, reușind în unele privințe (deseori cu complicitatea unora dintre factorii responsabili români).

 

Spre deosebire de domeniul militar în care a fost, de regulă, în acord cu deciziile lui Hitler, aderând la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940) și angajând țara în război, alături de germani, împotriva Uniunii Sovietice (22 iunie 1941), în domeniul economic germanii au întâmpinat rezistență din partea mareșalului român.

 

• Relevantă din acest punct de vedere este nemulțumirea feldmareșalului Wilhelm Keitel din vara anului 1944 față de decizia guvernului român de a pune la dispoziția trupelor germane doar 3 miliarde de lei lunar (,,necesarul minim” solicitat de germani) și cererea adrestă de acesta lui Joachim von Ribbentrop (5 iulie 1944) de a se pune ,,pe o bază cu totul nouă relațiile economice dintre Germania și România și modul de tratare de până acum dintre cele două țări în domeniul economic”.

 

• Răspunzându-i, ministrul de Externe german preciza următoarele (20 iulie): ,,După cum vă este cunoscut, de mult timp am acordat acestei probleme atenția mea specială și am exercitat față de guvernul român orice presiune diplomatică admisibilă – în funcție de situația raporturilor – față de un stat aliat. E de la sine înțeles că, în această privință, trebuie să am grijă ca poziția României de stat aliat în purtarea războiului să fie luată în considerație și, de asemenea, să se țină seama de persoana generalului Antonescu. A trata România ca un teritoriu ocupat, așa cum tind uneori diferite foruri germane, nu este, firește, posibil”.

 

• Mai categoric a fost Carl Clodius, care și-a exprimat (12 iulie 1944) nemulțumirea că ,,mareșalul (Ion Antonescu – n.n.) pune mereu rezistență încăpățânată împotriva oricăror sacrificii suplimentare și financiare din partea României”, considerând că prestațiile suplimentare Acordului din 9 februarie 1944 ,,nu pot fi cerute României și nici nu mai pot fi efectuate în țară ținând cont de dificultățile financiare”. ,,Cu această atitudine a mareșalului – continua directorul ministerial german – nu este posibil de realizat, sub presiune germană permanentă, aproape zilnică, decât minimum necesar din punct de vedere al economiei de război, anume aprovizionarea Wehrmacht-ului, executarea livrărilor de petrol și menținerea livrărilor de cereale în cadrul creditului de 25 miliarde lei, convenit prin Acordul din 9 februarie 1944. Exploatarea economică sistematică, 100% a țării, deci peste cele menționate, eșuează din cauza rezistenței mareșalului și a inactivității și sabotajul guvernului român și al administrației, care, în această privință, după experiențele de până acum, se simt acoperite pe tăcute de mareșal”.

 

Dacă din punct de vedere economic, România nu era în vara anului 1944 pe margine de prăpastie, din punct de vedere politic și militar situația era cu totul alta, în condițiile în care partea de est a țării devenise teatru de război, atacat, terestru de circa 1 000 000 de militari sovietici și bombardat, aerian, de circa 1 000 de avioane engleze și americane (de bombardament și de vânătoare), care alături de bombe aruncau și manifeste prin care solicitau capitularea necondiționată.

 

 

 

Ofițer și cercetător științific la Centrul de Studii și Cercetări  de Istorie și Teorie Militară (1973-1990), Institutul pentru Studii Operativ Strategice și Istorie Militară (1990-1993), Institutul  de Istorie și Teorie Militară Militară (1993-1997), Institutul pentru Studii  Politice de Apărare și Istorie Militară (1998- 2000), Arhivele Militare Române (2000-2003; șef de Birou și de Secție)

Profesor univ. dr. (șef de catedră, decan) la Facultatea de Istorie al Universității Spiru Haret din București (2003-2013).

Doctor în Științe militare, specialitatea Istorie militară, la Academia de Înalte Studii Militare, București (1995), cu titlul Relații de comandament româno-germane în româno-sovietice în perioada 1941-1945 (coordonator științific generalul de brigadă dr. prof. univ. Nicolae Ciobanu).

Membru în colegiul de redacție la: Revista de Istorie Militară  (din 1985), Analele Universității Spiru Haret. Seria Istorie (din 2002), Revista Document (din 2001)

Vicepreședinte al Comisiei Române de Istorie Militară (din 1998)

Membru în Consiliul științific al Institutului pentru Studii  Politice de Apărare și Istorie Militară