Aţi citit Megatendinţele lui John Naisbitt, publicată de Editura Politică în 1989 ? Eu da, mă oprise prin oraş proful de psihologie ca să-mi vorbească vreo 2 ceasuri despre ea. Am citit-o pentru el, era unul din puţinii care-mi plăceau, în rest mi-am detestat dascălii aproape fără excepţie, parte din superba senzaţie de libertate pe care o ai atunci când îi priveşti cu ochi critic pe cei veniţi să te dreseze, parte din puţoismul grosier al vârstei. L-am citit pe Naisbitt ca şi pe Eliade, pentru că nu erau în programă, l-am sorbit aşa cum alţii trăgeai amărăciune din ţigară, pentru mine a citi a fost întotdeauna un semn al revoltei.

Astăzi ştiu că şi unul, şi celălalt, sunt pierdere subţire de timp, fasoleală de nărod dedat în ale cărţii. Eliade are tot atâta în comun cu religia cât un gropar cu moartea. N-ajunge să duci năsălia ca să ştii ce este marea trecere. Trebuie pur şi simplu să mori, adică exact ceea ce Eliade a ratat, după cum el însuşi mărturiseşte. Cât despre Naisbitt, toate observaţiile lui pornesc de la asumpţiunea complet falsă că societatea este sortită succesului perpetuu.

De asta îl apreciez, cred, pe Kunstler, pentru că introduce în ecuaţie factorul eşecului. Nu, nu suntem condamnaţi la progres, nu suntem veşnici (avem un început, veşnicia n-are, şi sigur pândeşte sfârşitul), nici nu-i musai să ne orbească într-o zi luminiţa de la capătul tunelului. Printr-o imagine greu de anticipat la un scriitor indiferent la religie, James Howard Kunstler ne avertizează : trei cai se întrec acum, şi fiecare dintre curse duce spre o singură finalitate : sfârşitul lumii noastre aşa cum o ştim noi. Primul este ficţional - îndatorarea financiară din care nu avem nicio şansă să ieşim vreodată. De el am putea să ne descotorosim ca de-un coşmar, prin trezire, sau ca de-o poveste proastă. Al doilea şi al treilea sunt însă implacabili – epuizarea resurselor de combustibili fosili şi schimbările climatice.

Ştiu, am parcurs un drum lung de la mirarea ştiinţifică produsă de migraţia clasei de mijloc americane din centru spre suburbii. Trei călăreţi ai Apocalipsei au poposit deja în lumea noastră, iar singurul lucru în privinţa căruia ne-a rămas să ne certăm este viteza cu care îşi joacă gloabele printre noi : la pas ? la trap ? în buiestru ? Şi aici nu mai sunt de acord cu The Long Emergency a lui Kunstler, pentru că mai există un călăreţ apocaliptic, textul sacru nu greşeşte : iminenţa epidemiilor. Este doar o problemă de timp până când medicina modernă va pierde bătăliile. Pe toate. Şi noi vom plăti preţul scump al visului unei specii care a dorit să scape de unul dintre lucrurile care o fac puternică : selecţia naturală.

Mase de oameni mânate de foame, sete şi frig. Cohorte de refugiaţi climatic năpustindu-se spre zări unde viaţa ar putea fi cât de cât suportabilă. Comunităţi mici care fondează aşezări sustenabile. Peste toate acestea, atrocea suferinţă a celor decuplaţi de la tehnologie, ultimul drog al modernităţii ficţionale înainte de impactul violent cu realitatea. Prezenţa din ce în ce mai vizibilă a animalelor în viaţa noastră. Acestea sunt noile megatendinţe.