Prezentăm analiza de mai jos în contextul în care premierul Ungariei, Viktor Orban, va participa, din nou, luna aceasta, la aşa-zisa Universitate de Vară de la Băile Tuşnad, ajunsă la cea de-a 25-a ediţie. Viktor Orban va fi alături de controversatul europarlamentar Fidesz Laszlo Tokes la manifestarea unde vor fi dezbătute teme precum autonomia şi relaţiile româno-maghiare. Preşedintele Traian Băsescu a participat în câteva rânduri la Universitatea de vară de la Băile Tuşnad, fără a reuşi să modifice agresivitatea participanţilor care cer făţiş "independenţa Transilvaniei". (AN)

Acţiunile sistematice de înfiinţare în mijlocul României a unui teritoriu autonom pe criterii etnice, care reface defuncta Regiune Autonomă Maghiară de tristă amintire stalinistă, reprezintă în mare parte, dincolo de refuzul schizofrenic al celor care se erijează în lideri ai minorităţii maghiare din România de a se adecva la realitate, reflexul politicii unei politici neorevizioniste a paşilor mărunţi promovate cu asiduitate începând cu 1990. După eşecul iniţial, în martie ꞌ90, al  „autonomizării” Transilvaniei prin provocarea de conflicte interetnice la Satu Mare și Tîrgu-Mureș, instrumentul principal al strategiei neorevizioniste a devenit în prezent transformarea unui „ţinut secuiesc”, alcătuit din județele Covasna, Harghita și Mureș, în „ţara-mamă din interior” (Ungaria fiind „ţara-mamă din exterior”) pentru întreaga maghiarime din Transilvania. Scopul final este, aşa cum preconiza la sfârşitul anilor ꞌ90  chiar Viktor Orbán, preşedintele Fidesz - partid radical de dreapta şi ultranaţionalist -, „construirea unei lumi maghiare, cu toate instituţiile ei, de la grădiniţe şi până la autoguvernările de rigoare”; o enclavă etnică impenetrabilă, stat în statul român...

Este binecunoscut că până în prezent legislaţia internaţională nu prevede nicio formă de autonomie sau drepturi colective care să fie inclusă în zona standardelor pentru minorităţi. Aşa cum a precizat clar Comisia de la Veneţia cu prilejul avizului asupra proiectului Legii privind statutul minorităţilor naţionale din România, nici chiar autonomia culturală nu este reglementată de dreptul internaţional actual. În plus, Recomandarea nr. 43/1998 privind autonomia teritorială şi minorităţile naţionale a fost respinsă, în întregime, de Comitetul Miniştrilor în 2002, pe considerentul că dreptul internaţional nu consacră conceptul de autonomie teritorială pe baze etnice.

Clamarea de către Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (UDMR) a autonomiei teritoriale pe criterii etnice a „ţinutului secuiesc” şi declararea limbii maghiare ca limbă oficială pe teritoriul său reflectă disperarea liderilor uniunii de a pierde inevitabil avantajele puterii cu care s-au obişnuit şi care le-au priit de minune.

Unul dintre argumentele politicienilor maghiari, indiferent că fac parte din UDMR sau Partidul Civic Maghiar (PCM) – filiala Fidesz în România -, Consiliul Naţional Secuiesc (CNS) sau Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania (CNMT) în favoarea autonomiei, este că în Europa există autonomii pe baze etnice care ar putea fi luate drepte exemplu. Invocate  cel mai frecvent ca pilduitoare în acest sens sunt autonomia populaţiei de limba germană din Tirolul de sud şi autonomia suedezilor din Finlanda.

Despre cât de relevante sunt aceste exemple reiese din prezentarea mai jos a două dintre cele mai frecvent invocate autonomii.

Autonomia ca preţ şi preţul unei autonomii

În virtutea faptului că în cursul istoriei Tirolul de sud a fost locuit şi de italieni, după primul război mondial, teritoriul, care făcuse parte din Imperiul austro-ungar, a fost atribuit Italiei. Printre argumente a fost şi acela că regiunea era indispensabilă funcţionării economice a regiunii de nord a statului italian. În 1945 s-a încercat, fără succes, realipirea Tirolului de sud la Austria. Discuţii  contradictorii şi sterile între Italia şi Austria au continuat până în 1948 când, în urma înţelegerii dintre cele doua state, s-a acordat o autonomie formală unui ţinut în care au fost cuprinse două regiuni: Trento, unde predomina populaţia italiană, şi Bolzano, unde majoritară era populaţia vorbitoare de limba germană. Pe întreg teritoriul, denumit Alto Adige, raportul era favorabil italienilor în proporţia de două treimi.

Soluţia nu i-a satisfăcut pe germanofoni. Discuţii antagonice au continuat până în 1960, când extremiştii din Tirolul de sud au aruncat în aer un stâlp de înaltă tensiune, întrerupând în acest fel alimentarea cu curent electric a Lombardiei. Cum era de aşteptat, Italia a reacţionat la acţiunile extremiştilor. La rândul ei, Austria s-a adresat Consiliului de Securitate al ONU.

Este interesantă  opinia lui Christoph Pan, președintele între 1994-1996 a Federaţiei Uniunii  Naţionalităţilor din Europa (FUEN) asupra actului terorist din 1960. După părerea sa, chiar daca el personal nu este de acord în principiu cu astfel de procedee, acţiunea extremiştilor din regiunea Bolzano a fost preţul plătit pentru a scoate din punctul mort problema autonomiei Tirolului de sud. (Dl. Pan, care este originar din chiar Tirolul de sud, a fost în mai multe rânduri unul dintre invitaţii de onoare a diverselor reuniuni ale UDMR.)

Sub lozinca "Vrem sa ne separăm de Trento!" au urmat nouă ani de încordare, de tratative între guvernul italian, reprezentanţii minoritarilor de limba germană şi reprezentanţii populaţiei italiene din teritoriu. În cele din urma, în 1969, Tirolul de sud a obţinut "autonomia internă reală", de fapt autonomie în domeniul administraţiei locale cu posibilitatea folosirii limbii germane şi autonomiei culturală.

Optimist, Christoph Pan a susţinut la vremea respectivă că, o dată cu intrarea Austriei în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 1995, se iveşte posibilitatea reîntregirii culturale, spirituale şi politice a Tirolului de sud cu restul Tirolului din care a făcut parte timp de secole. Ceea ce, evident, nu s-a întâmplat…

Câteva consideraţii se impun cu pregnanţă. Situaţia Tirolului de sud este una specială: el nu a revenit Italiei în virtutea principiului autodeterminării, ci i-a fost alipit. Teritoriul se află pe graniţă şi este locuit de o populaţie majoritară germanofonă care nu a cerut şi nu a dorit trecerea teritoriului la Italia. În ciuda unor afirmaţii, italienii, cu excepţia unor localităţi, nu au fost niciodată relativ majoritari în Tirolul de sud, cea mai mare parte a populaţiei acestei regiuni aflată pe graniţă se consideră de origină austriacă.

Cel mai grav este că se dă drept exemplu obţinerea autonomiei prin mijloace de forţă: separarea de Alto Adige şi autonomia Tirolului de sud  au fost dobândite prin metode extremist-teroriste. Chiar dacă în acest caz autonomia a fost preţul plătit pentru menţinerea Tirolului de sud de către Italia, acest fapt nu a rezolvat definitiv situaţia, după cum se poate deduce din afirmaţiile lui Christoph Pan.

Perfect separaţi de majoritate: autonomia suedezilor din Finlanda

De fapt, este impropriu să se vorbească despre autonomia minorităţii suedeze din Finlanda. În realitate este vorba de autonomia insulei Åland, a cărei populaţie este formată în proporţie de 90% din suedezi. Istoria acestei autonomii este semnificativă.

Până în 1809,  Åland a aparţinut Regatului Suediei. După aceasta dată, în urma Păcii de la Friedriksham, insula a fost cedată, împreună cu Finlanda, Rusiei, ambele teritorii fiind atribuite Marelui duce al Moscovei. Motivul pentru care întinsul imperiu dorea mica insulă, a fost de ordin militar: Åland închide, practic, intrarea în golful Botnik.

După Revoluţia din Octombrie, când, conform principiilor leniniste - şi nu numai lor, ci şi a celor wilsoniene - s-a pus problema autodeterminării, 96% dintre suedezii din Åland au dorit reîntoarcerea la ţara-mamă, Suedia. Finlanda, care devenise şi ea independentă, a promis însă suedezilor din Åland că, în cazul în care vor rămâne în cadrul ţării, insula se va bucura de o autonomie totală. În 1920 ea a şi fost legiferată, dar s-a dovedit a fi, cel puţin la început, pur formală.

Având drept motiv statutul insulei Åland, relaţiile dintre Suedia şi Finlanda s-au încordat până la punctul izbucnirii unui  conflict armat. În 1921, nou născuta Liga a Naţiunilor a decis ca Åland să aparţină Finlandei, cu condiţia să devină, din punct de vedere militar, un teritoriu neutru. Finlanda a trebuit să plătească preţul menţinerii insulei acordând, până la urmă, o larga autonomie acestei regiuni de interes strategic pe care trăiesc 25 000 locuitori.

Åland are  dreptul să folosească, în paralel cu steagul Finlandei, şi pe cel al Suediei. Administraţia foloseşte limba suedeză. Insula primeşte înapoi de la buget o parte din taxele plătite statului finlandez. Una dintre sursele propriului buget este dreptul de a emite timbre. Principala sursa de venituri a celor din Åland provine din faptul că insula este o zona de liber schimb, scutită de taxe vamale, iar locuitorii săi  au declarat ca vor face totul ca să păstreze acest statut chiar daca Finlanda va intra în Uniunea Europeana. Ceea ce s-a şi întâmplat, chiar dacă locuitorii din Åland au pierdut dreptul de a folosi fondurile comunitare. Ca să devii "cetăţean" cu depline drepturi al Ålandului este obligatoriu  să locuieşti cinci ani neîntrerupt pe insulă. În tot  acest interval, nu ai dreptul să cumperi pământ, să faci afaceri sau să promovezi vreo activitate industrială. După îndeplinirea stagiului, se poate pune problema obţinerii reşedinţei definitive, cu condiţia să cunoşti perfect limba suedeză. Un excelent exemplu de exclusivism, naţionalism şi intoleranţă!

Insula Åland este condusă de un parlament propriu. Unul dintre membrii săi face parte din Parlamentul Consiliului Europei, se numeşte Gunar Janssen şi - interesant! - a fost numit raportor al organizaţiei pentru România.

Experţilor israelieni, care, în căutarea unei rezolvări pentru criza palestiniană, s-au arătat interesaţi de  autonomia suedezilor din Åland, li s-a argumentat că ea este posibilă cu o singură condiţie: aceea ca minoritatea să trăiască total separată geografic de majoritate.

Altfel, ne putem întreba ce s-ar întâmpla dacă, într-o buna zi, locuitorilor de origine finlandeză din Åland le-ar da prin minte să-şi ceară şi ei drepturile de minoritari?!

Epilog: Autonomia ca ghetou

În acest context al intensificării acțiunilor fățișe pentru autonomia teritorială pe baze etnice, a tendințelor de separatism și izolare care derapează în extremism, credem că sunt interesante câteva considerații ale unui intelectual occidental care a observat de-a lungul câtorva ani, în Transilvania, raporturile dintre români și maghiari. Dincolo de opiniile sale politice sau de alte aspecte discutabile, universitarul francez, breton la origine, Claude Karnoouh, antropolog și sociolog este şi autor a şase cărţi și a peste o sută de articole și eseuri de antropologie culturală și politică, filozofie a  culturii și filosofie politică. Din 1991 și până in 2002, Karnoouh  a fost profesor invitat al Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj. Analiza de mai jos face se regăsește în capitolul “Transilvania: iarăşi și dintotdeauna” al cărții “Duşmanii noştri cei iubiţi”, Editura Polirom, pp. 42-45.

„ (…) Există însă ceva care scapă reprezentanţilor minorităţii maghiare din România, şi de aceea jocurile lor politice sînt departe de a fi transparente. S-au gîndit la următoarea eventualitate? Dacă printr-o întîmplare statul român ar acorda autonomie administrativă judeţelor Covasna şi Harghita, restul populaţiei maghiare din Transilvania s-ar găsi într-o situaţie instituţională şi culturală extrem de precară şi, după părerea mea, mai puţin avantajoasa decât cea de care beneficiază în prezent. De fapt, în restul Transilvaniei, această autonomie ar crea un fel de ghetou (s.n.) care ar lăsa în afara domeniului ei de acţiune oraşele, comunele, satele în care ungurii sînt recunoscuţi juridic ca minoritate. Altfel spus, dincolo de această îngrăditură, maghiarimea din Transilvania ar fi redusă la o lumpen-maghiarime! Spre asta tinde UDMR? Dacă nu e aşa, îl las pe cititor să tragă concluziile care i se par pertinente.

În ceea ce mă priveşte, m-aş mărgini la o concluzie provizorie, şi anume că orice ameninţare proferată de UDMR, de guvernul din Ungaria sau de oricare partid de acolo, cimentează şi întăreşte identificarea unei mari majorităţi a românilor cu Statul, oricare ar fi culoarea politică a guvernului. Or, de aici ţîşneşte şi se dezvoltă antinomia care, după părerea mea, e la originea tuturor tensiunilor. Pentru că, dincolo de legitimitatea revendicărilor culturale ale minorităţii maghiare (garantate de Constituţie şi a căror corectă aplicare trebuie mereu supravegheată cu vigilenţă), politicienii extremişti, intelectualii mediocri, scribii care se joacă de-a Ucenicul vrăjitor sunt cei care profită. (...)"

Dorin Suciu este jurnalist profesionist, fost corespondent la Budapesta si director adjunct al agentiei de stiri Agerpres si fost presedinte al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș