"Urlă haita”. Acesta este titlul ulburător al unei cărți a mărturisitorului Nicolae Purcărea! Nu numai că haita a urlat în trecut, mușcând din sufletele deținuților politic în temnițele bolșevice de la Pitești, Gherla, Jilava sau Aiud, sau când a venit pe tancurile sovietice pentru a ocupa România, apoi în munții patriei, unde s-au retras luptătorii împotriva comunismului ateu. Urlă de pe vremea lui Carol al II-lea, urlă și astăzi, când se caută ca "totul să fie globalizat, să se distrugă tot și să nu mai existe erou, sfânt, valoare, elită”. Dar, vai, "…va mai urla multă vreme”. Trăim "Piteștiul după Pitești” (un Pitești rafinat, dar care este la fel de odios ca Piteștiul "hard” al anilor '50). A spus-o un OM care a trăit „iadul” din închisoarea Pitești și care atrăgea atenția că ținta finală a reeducărilor de la Pitești sau Aiud era lepădarea de Hristos. Domnul Purcărea își amintea de întrebarea obsedantă pe care Țurcanu, torționarul de la Pitești, le-o punea deținuților: "Mai credeți în Dumnezeu?”. Și, cu toate supliciile îndurate, inimaginabile pentru o minte omenească normală, erau mucenici care răspundeau afirmativ, stârnind furia torționarilor îndrăciți asupra celor care-l mărturiseau pe Hristos.

Mărturisitorul Nicolae Purcărea a trecut prin încercarea cumplită a 20 de ani de temniță. "A trebuit să gustăm până peste margini paharul iadului”, spunea acesta. Pentru că, pentru prima oară, ocupanții bolșevici nu s-au mai mulțumit cu bogățiile noastre materiale, ci au vrut să cucerească și sufletul românilor.

Experiența închisorilor antonesciene l-a învățat să se adâncească în trăirea ortodoxă, după modelul exemplar al lui Traian Trifan și al lui Traian Marian, îndrumătorii grupului sufletiștilor, din care au făcut parte, printre alții, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc. După eliberarea din închisoare, s-a implicat activ în mișcarea studențească anticomunistă. A urmat încadrarea în grupurile de rezistență armată anticomunistă din Postăvarul, Ciucaș și de pe Valea Topologului, unde s-a alăturat grupului condus de învățătorul-martir Dumitru Apostol. Toate aceste experiențe l-au îmbunătățit sufletește.

După toate încercările la care a fost supus, a păstrat în sufletul său "o fărâmă de cer, noblețea sufletului omenesc: omenia și demnitatea”. Și ce încercări! Înfricoșătorul Pitești, în care crede că a fost ca în fundul iadului, de unde a scăpat prin mijlocirea minunată a Maicii Domnului. La Pitești au fost torturați fizic și psihic studenții creștini anticomuniști. Marele scriitor rus Alexandr Soljenițân era de părere că experimentul din această închisoare a fost "cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”. Metodele, inventate de pedagogul sovietic Makarenko, erau drăcești. Nicolae Purcărea a fost forțat să mănânce din gamela în care își făcea nevoile. I se băga capul cu forța în hârdăul cu fecale, până la pierderea respirației. S-a opus din toate puterile, dar n-a avut scăpare. L-au "botezat”. A fost prea mult pentru dânsul, a fost momentul când practic n-a mai realizat ce se întâmplă cu dumnealui sau cu cei din jur. După cum mărturisea, apogeul furiei torționarilor se înregistra în perioada marilor sărbători creștine, în special de Învierea Domnului.

S-a milostivit de blândul deținut Nicolae și l-a scos din Pitești, această "beznă de tuci” (Radu Gyr), pentru a-l duce la Canal. Câte n-a văzut și-acolo! A lucrat la o carieră de piatră. Și-a atenționat camarazii să aibă grijă ce vorbesc cu studenții reeducați veniți de la Pitești. Poetul Andrei Ciurunga, deținut politic și el, spunea într-un poem că acest cumplit Danubiu "varsă pe trei guri apă și pe-a patra sânge”.

Ajuns la închisoarea Gherla, refuză reeducarea. Din fericire pentru dânsul, Țurcanu fusese scos din închisoare, fiind dus la București. Din cauza faptului că "trădase marea cauză a demascării”, a fost izolat în celula numărul 7 din Zarca Gherlei. A fost supus peste opt luni de zile unui regim de exterminare. Nu avea mobilier, nu avea pat. Avea doar o tinetă. Fereastra era spartă, astfel că pe timpul iernii zăpada intra în celulă, iar apa îi îngheța în cană. În celulă era un frig cumplit, iar hainele îi erau numai zdrențe. Zeama pe care o primea ca mâncare era neîndestulătoare. Bacilul TBC-ist i-a atacat plămânii, dar asta nu-l împiedica pe căpitanul Avădanei să-i aplice "banditului” amprenta pumnilor și a cizmelor sale. Deținutul se retrăgea, fără să blesteme, ca un câine zgribulit în colțul celulei. Și asta s-a întâmplat luni și luni de zile. Nu mai putea nici să vorbească. Doar să se roage. Avea pe buze rugăciunea inimii. "Unde ești, Doamne?”, a strigat la un moment dat și Domnul i-a adus liniștea sufletească și pacea, după care i l-a trimis în celulă pe Jenică Bărbier, țăran din Vultureni-Bacău, care i-a devenit un fel de înger păzitor. Iar domnul Purcărea i-a spus, în schimb, povestea generației sale, generația 1948, continuatoarea eroicei generații de la 1922. O poveste în ramă, o poveste despre idealul care l-a animat, despre Don Quijoții veacului trecut, cum îi numea Nicolae Purcărea pe camarazii săi. O poveste începută de la icoană și cântec, încheiată la picioarele lui Hristos. Împreună cu câțiva colegi supuși aceluiași regim de exterminare, a fost scos de la izolare la moartea lui Stalin. "Cine va mai face ca ei, ca ei să ajungă”, spunea Goiciu, directorul închisorii, celorlalți deținuți. Arătau ca niște stafii.

Când mai avea de executat câteva luni de închisoare, a fost dus la Securitatea din Codlea, unde îl înfruntă pe ofițerul de Securitate Jagher, care era unul din responsabilii reeducării de la Pitești. Când securistul i-a spus că deținuții s-au omorât între ei, blândul Nicolae Purcărea a devenit aprig, arătându-i adevărații vinovați de organizarea experimentului Pitești. "Ne-ați omorât trupul, nu însă și sufletul”, i-a strigat ofițerului. Este dus la Securitatea din Brașov, unde colonelul Ivan hotărăște că deținutul nu trebuie să infecteze societatea socialistă, și îl trimite în domiciliu obligatoriu. Ajunge în Bărăgan, la Lătești. Aici i se părea raiul pe pământ, o oază unde se putea mișca liber într-un spațiu de 15 km. Avea o gospodărie, în sat era un preot vrednic, Părintele Sârbu, care oficia Sfânta Liturghie, într-o biserică amenajată într-o casă părăsită. Se căsătorește cu Eugenia (Gica) Fuică, fostă studentă la Iași, o femeie de o gingășie sufletească deosebită, trecută deasemenea prin pușcăriile comuniste. Și tot la Lătești îi este dat să trăiască, alături de camarazii săi, un moment emoționant, în care adversitățile trecute se stingeau în împreună-suferință: de Crăciunul anului 1956 i-au cântat colindul prizonierilor din URSS Doamnei Maria Antonescu. Lacrimile sincere ale Doamnei Antonescu le-au fost balsam sufletesc.

În lagărul de la Culmea, în urma răscolirii de către Securitate a trecutului său, i s-a descoperit neexecutarea unei pedepse de 12 ani, de pe timpul lui Antonescu. În schimbul anulării pedepsei, i s-a propus să devină turnător. Neacceptând, a fost trimis, în lanțuri, la Aiud. Aici, celulele erau ca mormintele. Înainte de eliberarea din închisoare, conform logicii comuniste, a urmat o nouă acțiune de reeducare, "una mai subtilă, constând într-un anumit rafinament de constrângere, de umilire, de depersonalizare, de lepădare de sine și de valori”. Nicolae Purcărea prezintă cele două fețe ale medaliei acestei reeducări: pe de o parte, se organizează conferințe, se vizionează filme, se citesc ziare; reversul acesteia: izolarea, Zarca, privarea de medicamente etc. Ca unul trecut prin aceste ispitiri ale lui satan, pe care nu le-a primit, domnul Purcărea nu judeca pe nimeni, considerând că declarațiile publice din timpul reeducării nu au nicio valoare, atâta timp cât au fost smulse prin constrângere. Autorul evocă frumusețea atitudinii lui Moș Bâră și a Prințului Ghica, martirajul lui George Manu și al lui Gheorghe Jimboiu, care au murit din cauza faptului că n-au primit medicamentele necesare vieții pentru că n-au vrut să renunțe la idealul lor.

Eliberarea din temnița strâmtă a Aiudului în temnița cea mare a țării, în "Piteștiul după Pitești”, nu i-a fost ușoară. A fost împiedicat să-și reia studiile universitare. Cu mare greutate și-a găsit un loc de muncă, iar umbra Securității o simțea în permanență. Nu se împăca cu societate construită de comuniști. Dumnezeu l-a călăuzit să continue calea tradiției, apucându-se de meșteșugul cioplirii lemnului, sublimându-și, astfel, durerile acumulate în creație. Și-a aflat echilibrul, aflând "taina bucuriilor de spumă”, cum îi plăcea să spună. Învățase să sculpteze de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc, în închisoarea de la Alba-Iulia. A ajuns pe culmile desăvârșirii în artă, casa sa natală din Șcheii Brașovului devenind gazdă mulților săi ucnici, în mod special  tineri liceeni brașoveni. A dăruit, din prinosul dragostei lui tuturor.

În 25 septembrie 2015, mărturisitorul s-a alăturat fraților săi din Ceruri, alături de care se roagă pentru împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu. Fie să avem parte de rugăciunile lui!

Florin Palas este profesor și jurnalist, fost președinte al Ligii Studenților Brașov, fondator al Centrului Rezistenței Anticomuniste, autorul, între altele, a lucrării GENERAȚIA MĂRTURISITOARE – Aspazia Oțel Petrescu și Nicolae Purcărea – Mărturii inedite.

Tot astăzi debutează la rubrica de OPINII, cu editorialul Dreptul la memorie