“Hai să facem o convenţie!” Matei vine la mine cu o faţă toată un zâmbet şi nişte ochi mari şi strălucitori – e, în mod clar, ceva important pentru el.

“Ce fel de convenţie?” zâmbesc eu, curioasă, nedumerită şi uşor temătoare. (Ce o mai fi născocit căpuşorul ăsta mic?)
“Pentru fiecare doi FB (calificativ primit pentru evaluare de către elevii din clasele I-IV), pe care eu ii primesc pe săptămană, îmi dai 20 lei, iar dacă iau doi minus FB, îmi dai doar 10.”( Cât de generos!)

“Poftiiiiiim???” Să scap farfuriile din mănă şi alta nu. În plus, ochii mei concurează acum, ca mărime, cu două cepe. Mari.

Matei are discursul déjà pregătit:

“Pai, tu şi tati primiţi bani pentru ce munciţi, nu-i aşa? Iar tati zice că slujba mea e să învăt, nu? Atunci,

n-ar trebui, să fiu şi eu plătit pentru ce muncesc?”(Bate logica, dacă ai cu ce?)

Totuşi…

Măi oameni buni (şi cu pitaci de-o vârstă), eram noi mai blegi, copii fiind? Păi cât şmotru am făcut eu la mamă-sa mare şi la tată-său mare şi n-am primit un şfant ; başca învăţam de rupeam - la prima mea olimpiadă de matematică, prin clasa a IV a (na, că mă dau mare!), am luat nota 9,5, la care reacţia lui bunică-său a fost : Da, ce? 10 nu se putea?

Nepotelul meu, Teo , mai mic decât Matei cu vreo doi anişori, este în plin proces de schimbare dinţişori de lapte (perioada aia când Zâna Mănseluţă cotizează maxim).

Azi l-am rugat să mă lase să-i fac poză dintişorilor. Şi lipsurilor.

“Nu vrau!”  Teo e un puşti foarte independent iar “nu vrau!” e un răspuns generic,pentru perioada asta de viaţă.

Copilul meu, săritor nevoie să mă ajute în demers :”Oferă-i bani!”

Uitându-mă la ei, îngrijorată de lumea mercantilă in care cresc, risc un:

“Păăăiiii, bine, Teo, vrei 5 lei?”

“Nu vrau!” răspunde puiul de om, ţuguind buziţele cărnoase către mine şi încruntându-se adecvat.

Ia uite ce copil bine crescut , găndesc eu, încă sperând că Matei trece doar printr-o fază.

“Vrau 10 …” continuă Teo, întinzând spre mine o mânuţă plină de gropiţe şi de pastă de modelat.Şi spulberându-mi speranţele.

Irisuca, nepoţica mea iubită , fiinţa cea mai angelică de pe toată planeta asta, se joacă în parc cu nisip – de fapt, îmi explică, într-o limbă română asortată celor 3 anisori ai ei, că are un “chiocic de îngheciată”-“Vei ci tu?”Desigur, Irisuca, cum să nu?!

Mă prefac, întinzând mâna către mânuţa ei, că iau o “îngheciată” invizibilă şi că o mănânc,foaarte  satisfăcută de gustul ei. Mă aşteaptă calmă, după care îmi spune:

“Nuuu, citai, n-ai mânciat îngheciată! Pocitim!” Şi-mi întinde pumnuţul ei mic, plin de nisip, pe care îl răstoarnă în palma mea mare.

“Acu mănânci”

Mă prefac din nou că mănânc, aruncând pe furiş nisipul, în timp ce ea e preocupată să mai prepare o “îngheciata”. Sper că nu e tot pentru mine!

“Acum pătecite!” Adică să plătesc, în limbajul popular al celor de 3 ani.

Şoc nou. Inima mea rezistă. Pe buneee?

“Cât costă, Irisuca?” întreb cu voce calmă.

“Bami!” răspunde ingenua, surâzătoare şi de un zen absolut.

Revenind la Matei , încep, curajos, negocierea :

“Dacă pentru fiecare FB îti dau bani, mi se pare mai mult decât corect ca, pentru fiecare calificativ mai mic, să îti iau o amendă.”

“Ca un fel de taxă?” Copilului chiar îi merge mintea, constat cu mândrie.

“Poţi să-i spui şi aşa!”

“Hmmmm… Punctul ăsta se poate negocia?”

Iar simt cum mi se încrucişează ochii.

Dacă mă va asculta vreodată în alegerea viitoarei profesii, o să îl îndrept către ştiinţe politice. Pare să se integreze …cumva.Încă sper că-i doar o fază!