Cel mai drag imi e, atunci cand calatoresc in alte tari, sa vad batraneii frumos imbracati, dichisiti, ingrijiti plimbandu-se, agale, pe bulevard. Ele...coafate, perlate, rujate, imbracate elegant. Ei...imbracati la costum, cu esarfa, asortati impecabil. Plimbandu-se de mana...Sau, uneori doar ele, "fetele", la o cina in oras. Sau doar ei, "baietii", iesiti la intalnirea saptamanala de la restaurantul din centru. Bronzati, in vacante, admirand tablourile din muzeele lumii, rasfatandu-si nepotii prin parcurile de distractii sau cautand cadouri de Craciun prin magazinele pline de minunatii..asa cum au visat toata viata. Septuagenari, octogenari, uneori chiar nonagenari- sprinteni, radiosi, luminosi, relaxati, pedanti, traindu-si parca a doua tinerete. Implinindu-si acum visele de care nu au avut timp. Bucurandu-se acum, pur si simplu, de munca lor de o viata, intr-o tara care ii respecta si le multumeste pentru tineretile pe care i le-au daruit .

Romania. Bunica Mihaela. Am gasit-o la inceputul anului plangand langa icoana. O las acum, la sfarsitul anului, plangand la metrou. Chiar daca multi dintre voi o stiti deja pe fosta doamna profesoara de geografie cu fiica bolnava de cancer, chiar daca povestea ei a devenit virala,  chiar daca multi au incercat sa o ajute, iata ca nimic nu s-a schimbat. Din zecile de mii de oameni care au dat like, au lacrimat, s-au revoltat, au vociferat,  au incercat, fiecare in felul sau, sa o ajute, s-au straduit, fiecare dupa putinta, sa repare nedreptatea asta atat de mare...din toti... n-a mai ramas astazi nimeni langa ea.  Fiica sa tot are nevoie de cobaltoterapia atat de scumpa, ea tot are nevoie de zeci de pastile pe luna, atat de scumpe si ele, tot nu are bani de mancare daca nu vinde florile din plastic migalite cu atata drag, tot nu se descurca daca nu iese sa stea in curentul infernal de la metrou cateva ore pe saptamana, uneori si pe un frig de ingheata gandurile...dar tot nu se plange cat ar trebui. Si tot nu carteste. Si tot multumeste lui Dumnezeu pentru tot. Si tot numai la El ii e nadejdea. " Am credinta oarba, mama! Dumnezeu nu ma lasa niciodata"

Cine stie ce taina au ei doi....de unde isi trage ea puterea de a zambi...Nu stiu, eu plec de langa ea plangand. E Romania anului 2014, suntem in prag de Craciun, lumea alearga innebunita in toate directiile dupa cadouri...iar eu o las singura pe Bunica Mihaela sa vanda flori de plastic la metrou, pentru a putea pune si ea o paine pe masa de Craciun.

Mi se rupe inima. Plec totusi nadajduind intr-o minune de Craciun pentru bunicuta cu credinta oarba si cu chip bland,  care vinde flori la metrou. Si pentru toate bunicutele ce ingheata asta seara si adorm plangand ca n-au ce pune si ele, crestineste, pe masa de Craciun.