În genere, istoria acestui mijloc de transport se confundă cu revoluția industrială și ține intrinsec de evoluția societății capitaliste. Astăzi, însă, drumul de fier este folosit fie pentru înlocuirea din ecuație a avionului, fie pentru relaxare pe relațiile spectaculoase din punct de vedere tehnologic, dar ajunse nerentabile. Să analizăm puțin cum se petrec aceste lucruri în țara noastră.

Veșnica înapoiere

Trebuie spus de la bun început că, în momentul în care în România se inaugura primul tronson de cale ferată, București Filaret – Giurgiu, în Anglia căile feroviare aveau deja zeci de ani de existență, iar în State se inauguraseră primele linii transcontinentale. Evident, așa cum trebuie învățați niște elevi silitori, nouă ni s-a spus că am moștenit un sistem retrograd de la Imperiul Otoman, fosta putere garantă. Cum este și normal, această rămânere în urmă a fost, este și va fi veșnică, deoarece explicația ține, iar nouă ne este mai ușor să dăm vina pe alții pentru propria noastră neputință.

Perioada interbelică

După Marea Unire din 1918, CFR cunoaște o extindere fără precedent, iar statul descoperă faptul că este nevoie de căile ferate și că acestea sunt deja vitale pentru existența României Mari. Este o perioadă de modernizare, iar căile ferate nu fac excepție de la regulă. Chiar romancierii interbelici scriu cu nostalgie despre lungile călătorii nocturne, în timp ce o schiță de genul “Bubico” părea a fi de domeniul secolelor trecute. Inclusiv viteza de deplasare crește spectaculos, de la 25 km/h, specifică primei perioade, la 70 km/h, o cifră care îi făcea pe mulți să refuze călătoria din cauza fricii. Sigur, în perioada “la belle époque”, trenurile mergeau cu 100 km/h in vest, iar în perioada cuprinsă între cele două războiale mondiale, în Germania sau în Anglia se depășea frecvent 200km/h.

Căile Ferate Comuniste

În mod paradoxal sau poate că nu, regimul de democrație populară continuă politica de investiții, multe linii sunt dublate, altele electrificate, în timp ce parcul rulant cunoaște o dezvoltare incredibilă. Prețurile la bilete devin permisive pentru toată lumea, astfel încât se poate spune că perioada de glorie a căilor ferate din țara noastră este aceea cuprinsă între anii 1945-1975, an în care stagnarea se impune ușor-ușor și în acest domeniu de activitate. În schimb, în Japonia și în Occident apar rame care depășesc 500km/h și care ruleaza frecvent cu viteze comerciale de 300km/h. Și acest lucru are o explicație, și anume faptul că în Vest orice șomer sau pensionar își permite un autoturism, astfel încât numărul de călători scade dramatic de la an la an. Pentru a-I face pe oameni să rămână fideli trenului, guvernanții de după Cortina de Fier lansează trenurile-rachetă.

După Revoluție

Fără teama de a greși, aceasta este perioada cea mai neagră din istoria căilor ferate. Relații închise, linii înguste declarate falimentare, furturi de cea mai joasă speță, concedieri masive de personal etc. Abia de câțiva ani, s-a înțeles și la noi că drumul de fier trebuie conectat la realitățile pieții. Fie vom avea linii de viteză și/sau de mare viteză, fie le vom închide, cu tot regretul pentru tot ceea ce au însemnat ele pentru milioane și milioane de oameni. Fără a face caz de un fals patriotism, trebuie spus că România are o rețea feroviară super dezvoltată, dar trebuie investit masiv în infrastructura rămasă vetustă. Pe urmă, sunt linii care urmează niște trasee de o frumusețe absolut unică, așa cum sunt Salva – Vișeu, Ilva Mică – Gura Humorului, Bumbești – Livezeni sau Oravița – Anina, dar asemenea traseee sunt cel puțin câteva zeci. Cu o politică de management inteligentă și care să cuprindă în mod obligatoriu niște prețuri decente, ele pot face deliciul turiștilor români sau străini care ne vizitează țara. Sigur, promisiuni am auzit destule, iar ideile se opresc la nivelor bunelor intenții. Și asta, deoarece au ajuns străinii să ne comande până și marca de hârtie igienică sau frecvența cu care trebuie să circule metroul bucureștean. Nu-i nevoie de patriotism, e nevoie de minimul bun simț care diferențiază pe om de animal. Deja se poate lansa o întrebare retorică: “Ce-ați avut cu flota?” Nu de alta, dar dacă lucrurile nu se mișcă, ne vor întreba copiii și nepoții: “Dar cu trenurile ce-ați avut?”