ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit.


de Andranik Migranyan

De la începutul crizei din Ucraina, estimările cu privire la cine va câștiga și cine va pierde bătălia s-au schimbat de mai multe ori în Occident și în Rusia. După ce Ianukovici a părăsit țara în februarie, părea că Occidentul și puterile prooccidentale câștigă și că este, de fapt, posibilă formarea unui stat ucrainean antirusesc, integrat în structurile economice europene și în cele politico-militare occidentale. Când a fost anunțată proclamarea suveranității și apoi a independenței Crimeei, urmate de unificarea cu Rusia fără vărsarea niciunui strop de sânge și fără utilizarea forței, analiștii au afirmat că balanța înclină în favoarea Rusiei, că Ucraina constituie o problemă stringentă pentru Rusia și că Rusia va lupta pentru ea până la capăt.

Din martie, Occidentul a tot făcut predicții referitoare la următorii pași ai lui Putin, la cât de departe vor merge ambițiile și pretențiile sale, dacă va avea loc o invazie a regiunilor de est și de sud ale Ucrainei, unde populația majoritară este rusă și vorbitoare de limbă rusă, mai ales după demonstrațiile anti-Kiev din Harkov, Odesa, Donețk, Lugansk, Mariupol și într-o serie de alte orașe din regiune. Sau va ocupa Moscova întregul teritoriu ucrainean? Mulți analiști occidentali au susținut că Putin nu se va opri aici, ci va începe ocuparea statelor baltice, iar NATO nu va risca să încerce să-l împiedice.

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

De fapt, obiectivele și poziția Moscovei au fost formulate clar cu mult timp în urmă.
Planul strategic al Rusiei, expus de Ministerul Afacerilor Externe înainte de unificarea cu Crimeea, era unul lucid, primind susținere din partea unor analiști politici și strategi mai prudenți atât din SUA, cât și din Occident: Rusia susține integritatea teritorială a Ucrainei, federalizarea țării, statutul ei de țară în afara blocurilor politico-militare și adoptarea limbii ruse ca a doua limbă de stat. În acest context, Ucraina ar fi o zonă-tampon între Rusia și Occident. Este crucial pentru Rusia să aibă relații prietenoase cu o această țară, în această zonă atât de sensibilă din punct de vedere politico-militar și etno-cultural. Dacă aceste condiții ar fi fost acceptate de Washington și de Kiev, Crimeea ar fi făcut încă parte din Ucraina, iar țara nu ar fi fost aruncată într-un război civil de proporții. Însă nici Washingtonul, nici Kievul nu au fost dispuse să accepte compromisuri. În schimb, ei au jucat cu Rusia un joc cu miză nulă.

Cred că Rusia era stăpână pe situație în perioada care a urmat după unificarea Crimeei. Majoritatea politicienilor și analiștilor occidentali erau gata să treacă cu vederea, dacă nu chiar să recunoască, unificarea cu Crimeea și să se limiteze doar la sancțiuni simbolice dacă Rusia se oprea aici și nu invada estul și sudul Ucrainei.

Rusia se aștepta ca partenerii ei americani să-i determine pe protejații lor ucraineni să accepte condițiile acesteia. Din păcate, aceste așteptări nu au fost îndeplinite. Washingtonul a adoptat o altă linie strategică: a insistat pe consolidarea puterilor de la Kiev pentru a contracara influența Rusiei în Ucraina și pentru a învinge Rusia. Drept consecință, a izbucnit un război civil în Ucraina. Deși forțele proruse nu au reușit să își impună dominația în Odessa și Harkov, au izbutit să facă acest lucru în Lugansk și în Donețk, pe care le-au proclamat republici independente, în urma referendumurilor organizate în aceste noi formațiuni. Forțele proruse se considerau nucleul viitoarei Novorossia, aspirând să-și unească republicile cu celelalte regiuni ale Novorossiei istorice: Odessa, Harkov, Dnepropetrovsk, Herson, Nikolaev, Zaporojie, ajungând până la Transnistria.

Astfel, pericolul formării unui nou stat în centrul Europei, nerecunoscut de nimeni, devenise real, ceea ce amenința să conducă la divizarea completă a Ucrainei.

Este de înțeles că, în această situație, chiar dacă Rusia nu ar ocupa întreaga Ucraină, ar avea o influență majoră asupra unei părți semnificative a acesteia: potențialul militar-industrial al estului și sudului, creat de URSS ca parte inerentă a complexului militar-industrial al Rusiei, la care se adaugă faptul că aproape jumătate din populația țării este formată din ruși și din vorbitori de limbă rusă, care se identifică lingvistic, etnic și cultural cu Rusia. Drept rezultat, Rusia și-ar schimba poziția geopolitică și geostrategică în Europa și în lume. În acest scenariu, Rusia nu și-ar exercita controlul asupra întregului teritoriu ucrainean, însă nu ar pierde nimic; dimpotrivă, ar avea foarte mult de câștigat.

Într-un alt scenariu, dacă Rusia ar păstra Crimeea, iar restul Ucrainei ar cădea sub controlul naționaliștilor antiruști de la Kiev, aflați sub comanda Washingtonului, rezultatul bătăliei pentru Ucraina ar fi, evident, o înfrângere gravă pentru Rusia. Se poate ușor presupune că rușii ar fi forțați să părăsească țara într-o perioadă scurtă de timp (chiar astăzi, conform agențiilor de emigrare din Rusia, două milioane de oameni au trecut deja granița Rusiei), în timp ce rușii rămași ar fi „ucrainizați” cu forța. Nu-și face nimeni iluzii cu privire la politica de stat în domeniul lingvistic stabilită de puterile antirusești din Ucraina, dacă acestea și-ar impune dominația în sudul și în estul țării.

Unificarea Crimeii cu Rusia a reprezentat o realizare uriașă; totuși pierderea de către Rusia a restului Ucrainei ar însemna permiterea formării unui nou stat puternic antirus la granițele Rusiei – alături de Polonia și statele baltice – cu consecințe foarte grave pentru Rusia. În mod cert, nimic nu ar împiedica Ucraina să devenină membră NATO, având în vedere politica antirusească a elitelor actuale. Prin consolidarea puterii de la Kiev cu sprijinul Occidentului și, în special, al SUA, un astfel de stat ar deveni pentru Washington un instrument prețios prin care ar exercita presiuni asupra Moscovei.

După ce Putin a ordonat o pauză după unirea cu Crimeea, a retras forțele de la granița cu Ucraina și a solicitat Consiliului Federal să anuleze mandatul pentru utilizarea forței pe teritoriul Ucrainei, dând astfel clar de înțeles că Rusia nu intenționează o invazie. Mulți analiști au interpretat acest gest ca fiind determinat de presiunea sancțiunilor existente și de amenințarea impunerii unor sancțiuni noi, ceea ce l-ar fi forțat pe Putin să se limiteze la Crimeea și să lase Occidentului inițiativa găsirii unor soluții la criză, cedând pozițiile obținute în estul și în sudul țării. Mulți analiști au argumentat că Rusia a luat decizii greșite cu privire la Ucraina, că se temea de sancțiuni și, cum a notat editorialistul de la New York Times Thomas Friedman, „Putin a închis ochii [la situația din Ucraina]”. Mulți occidentali aveau impresia că Rusia era gata să renunțe la regiunile din est și din sud în speranța că va scăpa de noi sancțiuni și că va determina Occidentul să le ridice pe cele existente, să treacă cu vederea anexarea Crimeii, să invite Rusia înapoi în G8 și lucrurile să se desfășoare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Pe măsură ce criza se intensifica în Ucraina, s-a dovedit că analiștii și politicienii din Rusia, dar și din Occident, care credeau că Rusia, sub presiunea sancțiunilor occidentale, își schimbă strategia cu privire la Ucraina și intenționează să abandoneze regiunile de sud-est odată ce sancțiunile vor fi anulate, se înșelau. Se poate presupune că Rusia considera că își poate realiza obiectivele strategice fără staționarea directă a forțelor ei militare pe teritoriul ucrainean și că, în general, autoritățile de la Kiev, chiar dacă au sprijinul Occidentului și al SUA, nu au destulă putere pentru a-și pune în aplicare planul – și anume, anihilarea forțelor proruse, consolidarea puterii și crearea unui stat antirus, sperând să recupereze Crimeea și să se integreze mai puternic în structurile politice, militare și economice occidentale. Tactica rușilor se baza, probabil, pe premisa că autoritățile de la Kiev nu vor reuși să stabilizeze situația: nu vor obține o victorie militară în Lugansk și în Donețk, regiuni care vor rămâne obstacole uriașe pentru ei și care vor amenința să își îndrepte forțele proruse spre Dnepropetrovsk, Harkov, Odessa și să își răspândească puterea în toate regiunile de sud și de est ale țării; că Occidentul nu va putea scoate țara din criza și colapsul economic severe. În plus, Rusia are realmente posibilitatea de a pune pe butuci economia ucraineană prin închiderea pieței sale pentru mărfurile ucrainene. Mai mult, Europa nu poate impune sancțiuni concrete împotriva Rusiei câtă vreme, cel puțin pentru moment, orice sancțiuni semnificative vor avea un impact negativ asupra Europei dacă Rusia va decide, drept ripostă, să oprească livrările de gaze către Europa.

Prin urmare, putem susține că nici Rusia, nici SUA nu au renunțat la obiectivele lor strategice; ceea ce s-a schimbat sunt tacticile prin acestea care sunt realizate. Rusia nu a renunțat la strategia sa cu privire la Ucraina, strategie vizând păstrarea de către Ucraina a statutului de țară în afara blocurilor militare, federalizarea și menținerea relațiilor amicale dintre Rusia și Europa. La rândul ei, SUA nu și-a abandonat nici ea strategia constând în consolidarea puterii statale pe baze antirusești și transformarea țării într-o zonă crucială folosită de Washington pentru a pune presiune asupra Moscovei. În acest caz, chiar Thomas Friedman a trebuit să se corecteze și să spună că Putin nu a „închis ochii”, ci, mai curând, doar „a făcut cu ochiul” și să recunoască astfel că Rusia nu s-a temut de sancțiuni, ci calculează, în schimb, posibililele consecințe ale sancțiunilor impuse de Europa și de Washington, și este, de fapt, pregătită să continue bătălia pentru Ucraina, de vreme ce viitorul acestei țări este de o importanță vitală pentru Rusia.

Astfel, Rusia și-a întârit capacitatea de a exercita o influență substanțială asupra politicii de stat în Ucraina fără a-și trimite forțe militare și fără a duce un război în adevăratul sens al cuvântului cu Ucraina. SUA s-au confruntat cu dificultăți și mai mari în realizarea obiectivelor lor strategice având în vedere colapsul economc al Ucrainei și prăbușirea instituțiilor statului, precum și conflictele care macină elita. În acest context, a devenit evident că în toamnă și în iarnă ar putea izbucni conflicte sociale, care s-ar adăuga la cele naționale și regionale: ajutorul occidental acordat Ucrainei a constat într-o serie de măsuri economice foarte severe, precum reducerea cheltuielilor sociale, creșterea prețurilor la utilitățile publice și a tarifelor la gaze și la alte surse de energie pe piața internă pentru consumatorii individuali. Toți acești factori combinați ar putea duce la prăbușirea completă a puterilor de la Kiev și la accelerarea procesului de dezintegrare a țării: date fiind haosul și situația ieșită de sub control, alte regiuni, nu doar cele din de est și de sud, vor căuta ieșirea din impas, abandonând orice speranță că ar putea fi ajutate de Kiev să supraviețuiască.

Prăbușirea avionului malaezian a avut loc în acest context. Evoluțiile legate de acest incident se pot dovedi decisive în ceea ce privește nu numai efectele crizei din Ucraina, dar și relațiile dintre Occident și Rusia și, ceea ce este cel mai important, relațiile dintre Rusia și SUA.

Fără a aștepta rezultatele anchetei legate de cauzele prăbușirii avionului, Washingtonul și mulți politicieni și analiști din Occident au aruncat imediat vina asupra Rusiei, urmărind sa pună presiune politică și moral-psihologică asupra țării și să obțină, astfel, o cooperare mai strânsă între SUA și UE. Întregul aparat de propagandă politică occidentală a fost pus în funcțiune pentru a demoniza Rusia ca fiind o țară care sprijină terorismul internațional și pentru a descrie, prin asociere, forțele de autoapărare din Lugansk și Donețk drept organizații teroriste, prin aceasta ațâțând critica la nivel internațional cu privire la acțiunile Rusiei în sudul și estul Ucrainei. Prin aceste acte s-a urmărit anihilarea puterii de acțiune și de manevră a Rusiei, pentru a soma Moscova să-și închidă frontierele cu Ucraina, să înceteze să sprijine republicile Lugansk și Donețk și milițiile acestora, astfel încât autoritățile de la Kiev să preia controlul asupra acestor teritorii și să-și consolideze puterea pe baze antirusești. Washingtonul a avertizat că, în cazul în care va refuza să facă acest lucru, Rusia va fi izolată și va deveni un paria în relațiile internaționale. Vor fi impuse Rusiei sancțiuni severe menite să-i destabilizeze complet economia și să o forțeze să capituleze, renunțând la lupta pentru Ucraina. Mulți politicieni și analiști din SUA au cerut nu numai neutralizarea Rusiei, dar și sporirea sprijinului politico-militar pentru autoritățile de la Kiev astfel încât acestea să-i poată suprima mai repede pe separatiștii proruși din estul și sudul Ucrainei.

Rusia se găsea într-o situație gravă. Mulți analiști din Rusia și din Occident cred că Rusia nu are de ales decât să se supună cerințelor Occidentului și să soluționeze criza din Ucraina menținând Crimeea și cedând restul țării, cu speranța că, într-o bună zi, situația se va stabiliza și lucrurile vor fi din nou ca înainte. Chiar dacă țara va înregistra pierderi, acestea vor fi nesemnificative și, după cum se va crede, Crimeea va compensa substanțial aceste pierderi.

În opinia mea, această interpretare este neîntemeiată. Chiar dacă Rusia ar accepta aceste condiții și și-ar înceta sprijinul pentru milițiile din sudul și estul Ucrainei, Washingtonul nu se va opri aici și nu va lăsa Rusia în pace. Va urma o altă solicitare adresată Rusiei de a ceda Crimeea și amenințarea cu impunerea altor sancțiuni, până la completa capitulare a Moscovei. Dacă, după unificarea Crimeei cu Rusia, Occidentul era gata să treacă cu vederea chiar o invazie militară directă a regiunii de sud-est a Ucrainei, astfel încât să nu permită invadarea întreagii țări, aceasta se întâmpla fiindcă Rusia era văzută ca acționând de pe o poziție de putere. Este clar că, dacă Rusia ar ceda la amenințarea cu sancțiunile și ar accepta să facă un compromis, va fi văzută ca situându-se pe o poziție vulnerabilă și vor putea fi obținute noi concesii prin intensificarea presiunilor. Drept urmare, Rusia nu și-ar îndeplini strategia, netezindu-le SUA calea pentru a-și realiza propria lor strategie, așa cum am explicat mai sus.

Există încă un lucru demn de remarcat: bătălia pentru Ucraina nu este menită să decidă doar soarta Ucrainei, ci viitorul Rusiei și al Statelor Unite și, ca o consecință, viitorul lumii. Dacă Washingtonul ar privi Rusia ca partener strategic și aliat în crearea noii ordini mondiale, ar fi, cu siguranță, dispus să admită strategia Rusiei în Ucraina și astfel să mențină posibilitatea unei cooperări constructive cu Rusia în multe alte sfere, fără a împinge Rusia să intre într-un parteneriat mai strâns cu China.

Bătălia pentru Ucraina dezvaluie strategia globală a Statelor Unite în formarea unei noi ordini mondiale, în cadrul căreia toate statele puternice vor avea locul lor precis. Statutul Ucrainei ca țară în afara blocurilor militare nu face parte din această strategie. Dacă ar fi făcut parte, Washingtonul ar fi acceptat condițiile absolut raționale ale Rusiei în vederea rezolvării crizei din Ucraina. Acest lucru ar fi fost posibil dacă Washingtonul ar fi privit Rusia ca partener. Totuși, Washingtonul consideră că Rusia trebuie să aibă un statut diferit în lume. De aceea Washingtonul consideră că bătălia pentru Ucraina este, de fapt, bătălia pentru pozițiile pe care Rusia și Europa le va avea în noua ordine mondială. Prin urmare, cei care spun că milițiile din sudul și din estul Ucrainei luptă nu doar pentru regiunile respective, ci și pentru Rusia, au dreptate. Washingtonul se folosește de criza ucraineană pentru a determina deteriorarea relațiilor dintre Rusia și UE și trezirea unui sentiment de vulnerabilitate partenerilor europeni ai acestuia. Prin crearea unei imagini de inamic Rusiei, SUA vor convinge Europa că, fără sprijin militar american, Europa va fi o pradă ușoară pentru o Rusie agresivă și imprevizibilă, preocupată să reînființeze Imperiului Sovietic și pregătită să invadeze statele baltice, Polonia și alte state din vest.

„Durerile-fantomă” ale Poloniei și ale statelor baltice, unde politicienii nutresc o teamă patologică față de Moscova, dau cale liberă strategiei SUA legate de Europa și Rusia. Această linie strategică vizează creșterea dependenței politico-militare a Europei față de SUA, dependență care ar putea fi folosită pentru a pune presiune asupra Europei și a accelera procesul de instituire a unei noi zone de liber schimb între SUA și UE, în condiții favorabile SUA. O zonă de liber schimb ar aduce Europa mai aproape de Statele Unite nu numai sub aspect militar, în cadrul NATO, dar și sub aspect economic. Iar acest potențial economic ar fi de mare însemnătate pentru SUA în realizarea ambițiilor ei globale în viitorul apropiat. În acest caz, Washingtonul nu are nevoie de o Ucraină neintegrată în niciun bloc militar, cu statutul de zonă-tampon între Rusia și Europa, din moment ce, după cum se poate presupune, a dezvoltat o linie strategică diferită în privința Rusiei. Cel mai probabil, această linie strategică nu se raportează la Rusia ca la o țară suverană și autosuficientă, care poate lua propriile decizii, în favoarea Europei sau a Chinei. Din această cauză, Rusia trebuie să fie învinsă și readusă la o stare de dependență față de SUA, așa cum a fost în anii '90. De asemenea, Washingtonul înțelege clar că Rusiei nu trebuie să i se creeze oportunitatea unei cooperări mai strânse cu China în viitorul apropiat. Teritoriile întinse ale Rusiei, potențialul ei militar, științific și tehnologic și resursele naturale, în contextul unei alianțe politice și militare mai solide dintre Rusia și China, ar putea schimba serios echilibrul de putere între China și SUA. De aceea este nevoie de o Ucraină care să facă parte din structurile politico-militare occidentale pentru a fi posibilă o încercuire a Rusiei, cu scopul de a se încerca și de a se ajunge la o schimbare de regim chiar în Rusia, care să o aducă pe aceasta sub influența SUA. Integrarea economiei europene într-o singură zonă de liber schimb euro-atlantică ar face posibilă instituționalizarea unei alianțe economice a cărei putere economică unită ar depăși considerabil economia chineză. Totuși, pentru limitarea ambițiilor tot mai mari ale Chinei, SUA trebuie să dețină controlul asupra resurselor rusești, pentru aceasta fiind nevoie de o schimbare de regim în Rusia. O Rusie suverană cu un lider atât de puternic este un obstacol serios în calea realizării obiectivelor geopolitice și geostrategice ale SUA.

În acest sens, Zbigniew Brzezinski a scris recent în cartea sa Strategic Vision că o cooperare mai puternică între Europa și SUA este esențială și că Rusia trebuie integrată intereselor SUA și ale UE, astfel încât alianța euro-atlantică avută în vedere să poată face față cu succes viitoarelor provocări. Este un lucru evident că încorporarea Rusiei în alianță presupune ca Rusia să aiba rolul unui stat subordonat, din moment ce nimeni nu intenționează să-i permită deținerea unei poziții independente în cadrul acestei noi ordini mondiale, în interiorul căreia Statele Unite urmăreșe să-și mențină dominația politico-militară, folosindu-se de potențialul economic al UE și de resursele rusești. Profesorul Brzezinski nu mi-a oferit un răspuns clar la întrebarea pe care i-am adresat-o, în timpul unui seminar la Washington, referitoare la rolul Rusiei în acest context. De aceea, bătălia pentru Ucraina nu decide viitorul republicilor Donețk și Lugansk, nici chiar pe cel al Ucrainei. În fond, în fața ochilor noștri se desfășoară o nouă etapă în lupta pentru resurse, pregătind terenul pentru viitoarea bătălie dintre uriași – SUA și China.

Plecând de la aceste argumente, putem trage niste concluzii foarte importante.

Dacă această viziune referitoare la strategia americană este adevărată, atunci nu contează, la urma urmei, cine conduce Rusia și care este punctul de vedere al Rusiei cu privire la criza din Ucraina. Dacă strategia SUA urmărește să limiteze suveranitatea Rusiei și să o subordoneze dictatului Washingtonului, să utilizeze resursele Rusiei în viitoarea confruntare cu China și să nu permită nicio cooperare mai solidă între Rusia și China, atunci această strategie va continua, indiferent ce compromisuri este dispusă Rusia să facă în etapa actuală a crizei din Ucraina. Cu siguranță, Washingtonul nu se va opri aici. Sancțiunile vor deveni mai dure, fără nicio justificare. Se pot găsi motive pentru pedepsirea Rusiei dacă cineva dorește acest lucru. De aceea, în opinia mea, chiar dacă sesiunea Consiliului de Securitate al Rusiei i-a dezamăgit pe mulți, întrucât nu a fost făcută nicio declarație senzațională, pentru mine, titlul sesiunii, „Consolidarea suveranității Rusiei și a integrității ei teritoriale”, este important și demn de reținut. Titlul reflectă faptul că guvernul rus înțelege scopul strategiei SUA de a limita suveranitatea țării, așa cum s-a întâmplat în anii '90, și că acestea urmăresc să atingă acest obiectiv nu printr-o confruntare directă cu Rusia, ci prin declanșărea unui soi de „revoluție colorată”. De aceea, cred că această sesiune a Consiliului de Securitate a reprezentat un mesaj pentru Washington, un indiciu că strategia SUA este clară pentru Rusia și că SUA nu vor obține ușor o victorie. Rusia este pregătită să-și apere suveranitatea și nu va permite o schimbare de regim. Aceasta înseamnă, de asemenea, că miza va deveni mai mare în criza din Ucraina și că rezultatul acestei crize va determina nu numai viitorul regiunilor de est și de sud ale Ucrainei, ci și pe cel al Rusiei, al SUA, al Europei, al Chinei și al întregii lumi.

În concluzie, aș dori să rezum ideea principală a acestui articol.

În mod evident, Washingtonul poate fi dispus să accepte compromisuri numai dacă ar exista pericolul de a pierde întreaga Ucraină sau cel puțin o parte semnificativă a țării, și nu ca urmare a temerilor Rusiei că i s-ar putea impune sancțiuni și mai severe. Dacă Rusia dă dovadă de vreo slăbiciune sau că ar fi dispusă la concesii, amenințarea cu noi sancțiuni nu va dispărea, ci, dimpotrivă, lista pretențiilor va crește.

Ceea ce e destul de surprinzator, chiar printre liberalii ruși există oameni lucizi care cred că sancțiunile nu vor speria Rusia și nu-i vor slăbi hotărârea de a-și continua consecvent politica sa în Ucraina. Dimpotrivă, sancțiunile vor fi privite ca o încercare din partea SUA de a intimida Rusia și îi vor determina și mai mult pe ruși să se ralieze în jurul liderului lor. După cum scrie George Bovt, unul dintre liberalii ruși de seamă, care nu a pierdut legătura cu realitatea din Rusia – ceea ce constituie un caz excepțional în cercurile liberale din Rusia – în The Moscow Times (23 iulie 2014), „Cu cât este mai mare presiunea comunității internaționale [asupra Rusiei], cu atât mai puternice vor deveni sentimentele antioccidentale și cu atât mai mare va fi popularitatea lui Putin.” Din acest motiv, el cere Occidentului să fie cumpătat: „Există o singură soluție: Occidentul trebuie să găsească urgent o cale de compromis în privința Ucrainei, recunoscând că Rusia și interesele acesteia nu pot avea un rol secundar și că dorința de a face ca Moscova să sufere o înfrângere umilitoare nu poate decât să intensifice conflictul.” Pentru a spune lucrurilor pe nume, Bovt recunoaște în articolul său că Occidentul nu va învinge Rusia cu sancțiuni și că o astfel de strategie poate avea consecințe grave pentru Occident și cu atât mai mult pentru liberalii și cercurile prooccidentale din Rusia.

Traducere de Irina Bazon

Articolul e aici: http://nationalinterest.org/feature/what-stake-ukraine-10979