ascultă articolul

Prietena mea a cazut cu doua zile in urma pe scari. De ani de zile face kite, schi, scufundari, maratoane si tot felul de sporturi extreme- nu a patit niciodata nimic. A batut lumea in lung si in lat, ajungand prin cele mai indepartate si periculoase colturi ale ei, pe uscat, pe mare, in aer...a scapat mereu de uragane, cutremure, nori de cenusa, accidente de masina, inec si de atatea posibile catastrofe ce i se puteau intampla in cele cateva zeci de mii de kilometri strabatute cu perseverenta, an de an.
Alaltaieri insa, acasa, a alunecat pe scari, pe ultimele patru trepte inghetate bocna. In cateva secunde, pe niste amarate de trepte, a simtit cum ii fuge pamantul de sub picioare- si, odata cu el, tot ceea ce parea atat de sigur putin mai devreme...

Elefant.ro:Livrare gratuita in 24 de ore! Orice produs

In doar cateva secunde a simtit cum se duce cu viteza spre pamant, fara sa mai aiba de ce sa se tina...si cum, odata cu caderea ei, se naruia tot ceea ce parea atat de sigur putin mai devreme. In urmatoarele zeci de minute, ce au parut o vesnicie, sotul ei a privit-o neputincios, nevenindu-i sa creada ce se intampla, pe cea care parea ca nu va mai fi niciodata asa cum fusese cu doar cateva secunde mai devreme. Si nu-si dorea decat sa fi fost el in locul ei...

Iubirea nu stie gandi altfel. Fiica ei o privea cu uimire pe cea care, putin mai devreme, era stalpul de baza al intregului său univers. Si nu intelegea de ce nu mai e la fel..."ce te doare , mami?" ce sa-i raspunda..?! ...cand nici nu putea sa vorbeasca...cand nici nu stia ce o doare mai tare. Cutitele din spate, neputinta de a se mai misca, frigul ce ingheta fiecare celula din trupul ce parea ca nu va mai fi niciodata cum a fost cu cateva minute mai devreme- era frig sau era oare teama? Frica asta paralizanta...oare ce va urma? Privirile neputincioase ale celor din jur, spaima, lacrimile, mila, durerea, absurdul...Nimeni nu putea face nimic si timpul inghetase si el intr-o neputinta tâmpă. Tot cerul ridica din umeri, secundele treceau incet fara nici un raspuns la miile de intrebari ce le treceau prin gand. Nimic. Doar ploaia rece ce cadea peste toate visele inghetate, peste toate neimplinirile ce trebuiau reparate, peste toate lucrurile ce trebuiau bifate, peste toate detaliile ce mai trebuiau perfectionate, peste toate bucuriile ce trebuiau savurate, mai intens, peste toate planurile oprite brusc din elan de patru amarate de trepte inghetate...

Nimic, nici un gand linistitor, nici un semn de incurajare, nici o alinare a durerii, nici un indiciu ca a fost doar un vis urat care trece repede si totul va fi din nou la fel, nici o mangaiere...doar vantul asta rece ce ingheta toate gandurile, lacrimile, dorurile, amintirile, zambetele, tristetile, chipurile tuturor oamenilor din inima - toti cei pentru care nu a insemnat mare lucru si toti cei pentru care insemna lumea toata- si cand te gandesti ca din viata tuturor am disparea la fel... in doar cateva secunde...si a doua zi lumea si-ar continua mersul ei firesc. Poate ca totusi, gandul asta era cel mai dureros....ca in doar cateva secunde decupate parca dintr-un teatru absurd, totul se poate schimba. Dupa doar cateva secunde din-astea socante si dupa doar patru amarate de trepte...poti sa nu mai poti merge niciodata, poti sa nu mai dansezi niciodata, poti sa nu mai poti face mai nimic niciodata....si, Doamne, cate mai aveai de facut!! Sau poti sa mori, asa cum a murit acum cateva luni baiatul ala tanar, kite-ist si el, nebun, aventurier, care facuse cele mai periculoase sporturi din lume si a murit dupa o banala cazatura pe gheata...

Prietena mea a scapat. Nici unul din cei care au fost insa acolo nu va mai fi insa la fel. Nu mai poti fi la fel dupa ce vezi cum cateva secunde, doar cateva secunde, ne pot arata ca nu suntem nimic, ca nu putem nimic, ca nu am avea si nu am fi nimic daca o mana tainica, blanda, plina de grija si de iubire, nu ne-ar tine in palma Sa plina de dragoste, ferindu-ne la fiecare pas de tot ce e rau, daruindu-ne in fiecare clipa, fara sa facem nimic sa o meritam, suflarea nepretuita de viata.

Nimic fara Dumnezeu! Ca isi dau seama sau nu, asta au simtit cred toti cei care au fost atunci, acolo. Pentru ca astfel de secunde vin uneori sa ne trezeasca si sa ne arate cat de recunoscatori trebuie sa fim pentru tot ceea ce uneori ne pare atat de normal, atat de mult mai putin decat ce ni s-ar cuveni. Cand, de fapt, totul ne poate fi luat intr-o clipa. Daca mana cea blanda si suflarea cea draga datatoare de darul acesta atat de minunat al vietii s-ar hotari, brusc, sa ne lase sa alunecam, singuri, pe patru amarate de trepte inghetate, intr-o banala dupa-amiaza dintr-un decembrie cu ploaie rece, cu vant inghetat si cu mult polei. Nimic fara Dumnezeu. Suntem nimic fara Dumnezeu. Multumesc cu toata inima ca prietena mea a scapat, iar pentru asta o sa o mai spun o data. Si o voi mai spune, din nou si din nou si din nou.

Nimic fără Dumnezeu.