În ultima vreme, subiectul Roșia Montana a generat o avalanșă de analize și comentarii. Protestatarii și minerii, politicienii și investitorii, localnicii și nonlocalizații, munții și apele, bursele și piețele, fricile și speranțele, legile și speculațiile, învârtelile și argumentele, secretele și minciunile, tăcerile și peturile, toate acestea au hrănit, într-un fel sau altul, corpul jurnaliștilor și analiștilor. Totuși, subiectul pare însă consumat doar la exterior, multe părți rămânând în continuare neatinse.

Nu este o noutate faptul că statul este în plin proces de disoluție, că renunțarea la anumite atribute, până nu demult considerate exclusive, este compensată de transferul acestora către entități private. Sub perdeaua de fum lansată prin sintagma neoliberală ”statul e prost administrator” acesta cedează nu doar monopolul asupra asigurării bunăstării ci consacră în același timp noi suveranități, în speranța că va scăpa de etichetă. Așa se face că, spre exemplu, RMGC prin asociația înființată pentru promovarea proiectului îi trimitea în 2011 ministrului Culturii și Patrmoniului Național, Kelemen Hunor, o scrisoare prin care își reconfirma intențiile: ”numai mineritul poate asigura bunăstarea acestei zone”. Adică, ”numai RMGC poate asigura bunăstarea acestei zone” sau, mai mult, ”numai corporația poate asigura bunăstarea acestei zone”.

În fapt, abandonați de stat, locuitorii din Roșia Montana sunt în același timp transferați în grija RMGC care se angajează să ofere locuri de muncă, să rezolve problemele socio-economice, de mediu, de infrastructură, să construiască muzee, dispensare, să renoveze școli, grădinițe, să asigure dezvoltarea durabilă a zonei, adică exact ceea ce statul ar fi trebuit să facă pentru cetățenii săi și nu a reușit.

Abandonați de stat, locuitorii din Roșia ar constitui populația asupra căreia RMGC și-ar exercita propria suveranitate, o suveranitate consfințită prin ceea ce filosoful german Carl Schmitt numea starea de excepție. Această stare de excepție este de fapt un cumul de excepții sau ”atribuții excepționale” pe care RMGC le-ar dobândi ca urmare a Legii privind unele măsuri aferente exploatării minereurilor auro-argentifere din perimetrul Roșia Montana și stimularea și facilitarea dezvoltării activităților miniere din România, prin încălcări ale prevederilor Constituționale și derogări de la nu mai puțin de zece legi și ordonanțe de urgență.

Paradoxal, RMGC este în lege și în afara legii. Adică, după cum observa Giorgio Agamben suspendă norma aplicând-o, devenind imposbil de observat transgresarea legii de aplicarea ei, astfel încât ceea ce este conform legii și ceea ce o violează coincid. Această stare de excepție consacră suveranitatea RMGC.

Pentru locuitorii din Roșia, chiar și pentru cei care sunt de acord cu începerea exploatării, o astfel de situație le va stopa efectiv șansele la un alt viitor. ”Bunăstarea” pe care RMGC o pregătește este transformarea localnicilor într-un grup social care nu va reuși să depășească niciodată barierele sociale. Captivi în această stare de excepție, pentru mineri poziția socială va rămâne, de cele mai multe ori, prescrisă prin nașterea într-o familie de un anumit rang, un fapt menit să perpetueze inegalitatea atâta timp cât acolo vor exista resurse, iar Suveranul va fi interesat de extracție, după care vor fi abandonați din nou.

Un principiu juridic spune că nu orice forță dă unui fapt caracterul juridic, forța trebuie să fie publică, organizată și recunoscută de societate, dar adoptarea proiectului de lege va consfinți un nou principiu și o nouă etapă în disoluția statului, acela potrivit căruia voința corporației are forță de lege, o forță privată, organizată și (ne)cunoscută de societate. Sunteți pregătiți să o recunoașteți?