ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Chiar dacă, timp de mai bine de 10 ani, facem cam 90% din timp lucruri pe care ni le zic alții să le facem, ne mișcăm și mergem în spații și locuri în care ne spun/ îndeamnă/obligă alții să mergem, voința noastră liberă, liberul nostru arbitru nu dispare.

Ceea ce faci, te face! – partea a II-a

Conștiința morală apare înainte de vârsta școlarității. Aceasta este în foarte mare legătură cu imaginea de sine a copilului. Psihologii spun că cel mic își formează imaginea de sine prin preluarea ei de la părinți așa încât în aceasta intră, de fapt, atitudinile, exigențele, interdicțiile și așteptările părinților. Evident, este vorba despre toate acestea așa cum le înțelege copilul, cum le ,,traduce’’ el, de cele mai multe ori deformate de propriile sale sentimente. Dar chiar și așa, imaginile parentale interiorizate constituie pentru copil un mijloc de autocontrol care îi oferă siguranță și îi sporește independența. Acesta este procesul prin care se instalează conștiința morală a copilului, ca una dintre achizițiile importante ale acestei vârste, deoarece permite copilului să se conformeze exigențelor sociale ce-i sunt impuse.

Ceea ce faci, te face! – partea I

Este important să știm și faptul că conștiința morală a preșcolarilor include unele elemente psihice relativ mai simple (reprezentări, noțiuni, judecăți morale), dar și altele ceva mai complexe (sentimente, atitudini, obișnuințe morale) care se formează treptat. Specific pentru conștiința morală a preșcolarului sunt următoarele particularități: judecățile lui morale au un caracter situativ (,,este curajos cel care nu se teme de întuneric’’); condițiile morale pozitive sunt mult mai apreciate decât cele moral negative; conduitele morale ale altora sunt apreciate mai bine decât cele proprii; aprecierile morale sunt organizate dihotomic într-o morală alb-negru, bine-rău; adeziunea la normele morale este mult mai afectivă decât rațională. Această ultimă caracteristică arată că una dintre căile formării conștiinței morale este cea a dezvoltării sentimentelor de dragoste, atașament, admirație față de adulți, pentru că astfel se ajunge implicit și la acceptarea unor cerințe interne.

Deși psihologii și neurologii pot oferi suficiente dovezi prin care să arate că omul este produsul educației și al societății și al culturii în care trăiește, totuși epigenetca prin studiile făcute de unii cercetători în domeniu, arată că orice om o ”poate lua de la capăt” și poate fi omul care dorește să fie. Așa se explică și cazurile de drogați sau alcoolici (care au ajuns așa din cauza unor condiții de viață triste din mai multe puncte de vedere) recuperați sau de foști depresivi care astăzi se bucură de viață. Ileana Vulpescu spune la un moment dat în ”Arta conversației” : ”Lipsa de educaţie poate fi invocată până la 20, hai 25 de ani. După aceea, nici dacă singura locuinţă si mamă ţi-ar fi maidanul, nu mai poţi invoca lipsa de educaţie. Vine o vreme când mintea proprie îţi este un educator suficient.”

Puterea interioară a omului este mare și poate face schimbări radicale, dacă omul se folosește de ea. Această putere poate fi adusă ”la suprafață” și, folosită printr-o oprire bruscă a mersului pe căile bătătorite (și în creier) ale ”pilotului automat” în care se cuprinde și conștiința morală, așa cum a fost ea moștenită, predată, lucrată în copilărie. În momentul în care omul conștientizează, fie măcar și puțin, că are această putere în sine, nu mai poate funcționa altfel (dar în primul rând nu mai vrea!), și străduințele zilnice se vor concentra spre exploatarea acestei puteri, pe care o va vrea manifestată în fiecare din situațiile pe care le oferă viața. Atunci, individul va începe să cunoască rugăciunea care nu este neapărat rostirea mecanică (cel puțin la un moment dat) a cuvintelor dintr-o carte de rugăciuni.

Rugăciunea adevărată are prea puțin de-a face cu aceasta. Rugăciunea adevărată poate fi vorbirea dintr-o inimă ajunsă la capătul puterilor unei alte ființe văzute sau nevăzute, tăcerea deplină, un plâns din toată inima, sau o întrebare pusă insistent cu inocență de copil. Aceste stări vor începe să devină din ce în ce mai dese, și atunci omul intră într-o conexiune directă și permanentă cu Dumnezeu, care este adevărată sănătate pentru suflet, și mai mult decât atât, este viața sufletului. Rugăciunea îi poate schimba omului apoi stările, gândurile, acțiunile lui vor avea ”altă mireasmă”, și trăind așa, omul poate avea o viață cu adevărat fericită, căci, nu-i așa, ”ceea ce faci, te face”.