ascultă articolul

Reverberațiile atacurilor teroriste de la Paris încă se mai resimt, s-a scris și probabil se va mai scrie mult despre acest tragic eveniment. Menționez din start că din punctul meu de vedere un asemenea act criminal nu are nicio justificare. Ceea ce mi-am propus în acest articol este să deslușesc ce se află în spatele argumentelor care sunt aruncate în luptă, uitandu-ma la discuția globală pe care acest eveniment a generat-o.

Elefant.ro:Livrare gratuita in 24 de ore! Orice produs

În primă fază, ca element subiectiv constitutiv al infracțiunii de omucidere, mobilul a suscitat cele mai multe discuții. În termeni juridici, mobilul este înțeles ca fiind factorul psihic intern care îl determină pe autor să comită crima. Din această perspectivă, după unii, mobilul crimei a fost un act terorist la adresa ”libertății de exprimare”, iar după alții, un act de răzbunare și, prin urmare, de pedepsire a caricaturiștilor de la Charlie Hebdou care ”au comis o blasfemie”. Această opoziție binară libertate/cenzură a fost transpusă în solidarități și disocieri de tipul ”Je suis Charlie”/ ”Je ne suis Charlie”.

Dar cât este vorba despre ”libertate de expresie” și cât despre ”blasfemie”?

Este valabilă sau e falsă această opoziție?

Să luăm niște cifre: aproximativ 10% din populația Franței este de religie musulmană, cea mai mare populație de musulmani din Europa, peste 1.000 de supermarket-uri franceze vând cărți islamice care cheamă la Jihad și uciderea non-musulmanilor, dar în același timp 78% dintre musulmanii francezi spun că vor să adopte obiceiurile francezilor . [1].

Pe de altă parte, într - un sondaj recent, comandat de Le Monde, 74% dintre cetățenii francezi afirmau că văd islamul ca fiind intolerant și incompatibil cu valorile Franței. Premierul francez Manuel Vallas
afirma anul trecut că, ”luptăm cu terorismul în afara țării, dar în același timp luptăm cu un inamic intern atât timp cât există francezi care regăsesc în acest proces de radicalizare”.

Coroborând ceea ce spune premierul francez cu cifrele sondajului înclin să cred că francezul de rând este conștient că propria sa identitate este din ce în ce mai contestată .Și în Germania sau în Marea Britanie poate fi întâlnită această problemă.

Pe acest fond,este de înțeles succesul Charlie Hebdo și de ce atacarea religiei musulmane a devenit una din temele centrale ale revistei. Nu degeaba caricaturile au fost catalogate, în ultimele zile, de unii comentatori, drept hate speech, discriminatorii, chiar rasiste. Umorul, satira, ca în multe alte ocazii, a devenit o supa pă cu care majoritatea își rezolva tensiunile acumulate în relația cu celălalt , (cazul cu românii care răspund stând cu mâna întinsă, la cerșit, este elocvent) adică și cu minoritatea musulmană, nimeni alții decât urmașii foștilor muncitori sosiți din coloniile franceze și în special din Africa.[2]

Tinerii musulmani alienați de astăzi sunt produsul colonizării, al dezindustrializării și al neoliberalismului. Fără locuri de muncă și fără prea multe oportunități, mulți dintre ei au preluat prin imitație cultura hip - hop din Statele Unite, așa cum este și cazul unuia dintre atacatori. Deci, nu o cultură a războiului, ci una semi-ghetto născută în parizienele banlieues este cea care îi (re)prezintă. Ei fac parte dintr-o marginalitate avansată, în termenii lui Loic Wacquant,adică o marginalitate concentrată în teritorii bine identificate, izolate și delimitate, văzută de outsideri și insideri ca purgatorii sociale, în care doar cei refuzați de societate acceptă să locuiască. În ”arab hip - hop”, tinerii musulmani din Franța s-au identificat cu populația stigmatizată social din Statele Unite, cu afro- americanii, mexicanii și ceilalți latino, carese confruntau, într-o oarecare măsură, cu aceleași probleme legate de imobilitatea socială, segregare, excludere și nu cu Al-Qaeda sau ISIS.

În aceste tușe, miturile Vestului civilizat și civilizator , în sensul lui Norbert Elias, nu mai par atât de solide. Ni se relevă fața întunecată a unui Vest răsturnat, aflat în plină criză identitară, care cere o regândire a însăși noțiunii de vestic. Este un proces de transformare culturală în desfășurare. Islamul este parte a Franței și nu va mai părăsi Hexagonul, oricât de greu ar fi de acceptat de unii acest lucru. Musulmanii din Franța au fost deseori țintele atacurilor extremiștilor de dreapta care le - au trasmis mesaje ca “dirty niggers” și “France for the French” pe zidurile moscheelor, iar în final au devenit obiect al satirei, o satiră care începea să se manifeste și ca un nou mecanism de excludere.Charlie Hebdo rezolva însă și o problemă legată și de identitate, nu este vorba doar de satiră, secularism și libertate.

Și nu e nimic nou în faptul că umorul este un factor identitar important, mai ales în cazul Franței, ci faptul că umorul a devenit identitatea însăși, în lipsa altor elemente de auto determinare. Are dreptate antropologul Ghassan Hage când afirmă că umorul Charlie Hebdo ignorând total istoria colonială și relațiile de putere în care își dispersează satira este un prim exemplu al acestui narcisism falic al colonialismului: suntem atât de amuzanți încât a fi <<satirici>> și <<funny>> este identitatea noastră . [3]

Într-un articol publicat pe Constributors, cu titlul ”De ce vor să ne omoare musulmanii: it’s not (only) religion, stupid”, Sorin Ioniță afirmă, făcând apel la conceptele antropologului american Robert Redfield, că există o cultură a terorismului (mica tradiție) în a cărei capcană cad, rând pe rând, tinerii musulmani marginalizați. Da, nu e doar religie, dar nici ”mica tradiție a terorii” nu e capcana, ci mai degrabă lipsa mijloacelor politice a tinerilor musulmani de a-și cere recunoașterea socială. [4]

Și atunci, mai e vorba doar despre ”libertate de exprimare” și despre ”blasfemie”? Și cum ar putea fi astfel, când însăși pedepsirea cu moartea pentru blasfemie, are origini politice recente în lumea islamică?
Abia în anii 80 haram (păcat) a devenit juridic o infracțiune ce putea atrage condamnarea la moarte în statele musulmane. Acest lucru se întâmpla în aceeași perioadă în care în Vest începea un proces invens, de dezincriminare juridică a blasfemiei, în locul acesteia ridicându-se libertatea de expresie.
Prin urmare, pentru musulmani blasfemia a fost recent instrumentalizată politic și una din funcțiile sale nu a fost sporirea religiozității ci aceea de a rezolva vendetele personale și problemele cu minoritățile religioase (vezi cazul Pakistanului), sub acoperirea impunității,. Până la urmă, fie că se numește blasfemie, erezie, apostazie, aceasta nu este decât o tehnologie politică pe care și Vestul Evului Mediu a cunoscut - o și a folosit-o pentru rezolvarea unor probleme sociale sub masca religiei.
Mai este vorba despre ”libertate de expresie” și ”blasfemie”, de ciocnirea dintre civilizații atât de mult evocată de unii în aceste zile sau despre ciocnirea dintre două fundamentalisme?

Oare nu sunt declarațiile celor trei teroriști privind afilierea lor la ISIS sau Al-Qaeda un substitut pentru un mecanism politic de a-și cere recunoașterea sociala si politică într-o ordine care pentru mulți dintre ei seamănă tot mai mult cu o ”închisoare a libertății” ?

SURSE:

[1] https://durkadurkistan.wordpress.com/2010/07/26/burqas-and-banlieues-disguising-frances-integration-problems/
[2] http://loicwacquant.net/assets/Papers/RISEOFADVANCEDMARGINALITY.pdf [3] http://time.com/3660002/france-muslim-africa-organized-religion/
[4] https://www.academia.edu/10106406/Not_Afraid
[5] http://www.contributors.ro/cultura/vor-sa-ne-omoare-musulmanii/
[6]http://www.washingtonpost.com/opinions/fareed-zakaria-blasphemy-and-the-law-of-fanatics/2015/01/08/b0c14e38-9770-11e4-aabd-d0b93ff613d5_story.html http://en.wikipedia.org/wiki/Blasphemy_law