ascultă articolul

Zilnic, pe străzile Capitalei, de dimineaţă, de pe la orele 8.00, din creieri, până pe la orele prânzului, în faţa casei tale dintr-un cartier tipic bucureştean auzi acelaşi strigăt dezarticulat, mai mult sau mai puţin greu lizibil:

"Fiaaaaare vechi! Fiaaaaare noooi!"

Ca fost locuitor al frumoasei urbe a Focşaniului, am, legat de această strigătură, următoarea amintire din copilărie: mama, provenită din Turda, când auzea acest strigăt. ieşea uneori la geam şi chema ţiganca sau ţiganul la uşă. Urma un scurt troc, bazat pe tocmeală. Mama oferea haine vechi, apretate, mirosind a săpun de rufe, iar ţiganul scotea oale şi tingiri. Beneficiul era reciproc. Ţiganul lua hainele vechi, noi aveam vase foarte bune, noi-nouţe, făcute la marea meserie de ţigani căldărari, veniţi în oraş prin Pasul Oituz, din Ardeal. Am avut privilegiul astfel să am în casă cel mai bun ceaun cu putinţă din universul cunoscut (cel puţin din această galaxie).

Trezirea la realitate

Din reflex inculcat din copilărie, în anul 1992, când am venit în Bucureşti, auzind strigătura cu pricina pe aleea din faţa blocului unde stăteam, am ieşit la geam şi am strigat:

"Ce vase ai? Vreau o tigaie mare şi o oală de ciorbă."

Când m-am uitat mai bine pe alee, am văzut un tip vag ţigănos, îmbrăcat sărăcăcios, cu blugii rupţi şi un tricou kaki (era vară, acum, cu zăpada asta, am văzut ţiganii umblând, doi câte doi, cu lopeţile pe umăr, aşteptând tocmeli la deszăpezit şi, eventual, la ciordit spontan din maşini parcate). Se uita la mine de parcă eram o fantomă. L-am întrebat, uitându-mă la căruciorul pe două roţi de cauciuc pe care-l trăgea:

"Ce vinzi?"

Omul s-a mai uitat încă odată la mine halucinat şi a plecat, lăsând în urmă o dâră de înjurătură, ca un sac de nucă ţigănească, făcut din spărtură de amber, tăciuni şi fluturaşi. Am început să mă documentez asupra subiectului. Ce am aflat...

Zilnic, pe cvartale, tot Bucureştiul este scanat, bloc cu bloc, scară cu scară, gard cu gard. Cred că bulibaşele care patronează asta lucrează cu harta Capitalei în faţă: pe anumite străzi, Dacii furgonetă prăpădite, cu numere de Călăraşi şi Giurgiu, aşteaptă ca produsele ciordite să fie aduse de ţigani, apoi se pun în mişcare spre următorul cvartal.

Ţiganul ciorditor trece, strigând că a ieşit la ciordit, la intimidare probabil, şi, logic, ciordeşte. Orice vede în faţa ochiului, fără discriminare, CNCD ar aplauda: clanţe, de preferinţă cele de alamă, lacăte deschise, cu orificiul pentru cheie umplut de golanii de cartier cu beţe de chibrit, frigidere cu freonul disipat în atmosferă, televizoare cu tubul catodic spart, maşini de spălat cu centrifuga-nţepenită în reziduuri, aragaze vechi şi coaşte ale tuturor acestora, aruncate de locatari prea leneşi ca să sune la un centru de reciclare.

De regulă, ma apare câte un autoturism cu proprietarul stresat, care a uitat să ridice geamul şi a plecat în casă vorbind la telefonul mobil. Ce-i înăuntru să fie primit, un GPS, o cutie cu şerveţele, o şurubelniţă din torpedou, un parfum odorizant, o racletă.

Nimeni nu are curajul să-i întrebe pe aceşti ţigani (pe care dacă-i întâlneşti pe stradă nici nu ştii ce sunt, de unde atâta fericire, să mai vezi, o, tempora! un ţigan căldărar îmbrăcat în costum naţional, cu pălărie cu boruri largi, ciocate negre lucitoare, proaspăt văcsuite, cu carâmbi până la genunchi şi cu un sac de pânză groasă-n spate, plin de tingiri clincănind?) de ce, dacă au ieşit la ciordit, mai şi strigă acest lucru tare de tot, să ştie toată lumea. Poate că este o formă de exhibiţionism, cine ştie?

O meserie cinstită în Ardeal şi Ţările Române, chiar dacă nefiscalizată, a devenit în România contemporană un modus vivendi în infracţiune, tolerat de primării şi de Poliţie ("Siguranţă şi Încredere!").

Niciodată nu am văzut un singur poliţist, unul singur, măcar unul, care să-i întrebe de sănătate pe aceşti hoţi, care ridică zilnic infracţionalitatea oraşului nostru mai aproape de cerul albastru. Desigur, dacă s-ar lega cineva de aceste activităţi ilegale şi nu s-ar acţiona coerent, instituţionalizat, unii ar începe să strige că "ţiganii în România sunt discriminaţi".

Avem o problemă. Cum procedăm?

Pentru că, în fapt, aceasta este problema de fond: ce facem cu aceşti oameni? Cum le schimbăm modul lor de viaţă tradiţional, seminomad, care într-o mare măsură azi a devenit un mod de viaţă în infracţiune? Lumea s-a schimbat între timp, trebuie să-i ajutăm şi pe ei să se schimbe, ca să me schimbăm şi noi. În bine.

Răspunsul este simplu: printr-un program guvernamental coerent de inserţie socială. Fiscalizare, şcolarizare, evidenţa populaţiei, albirea veniturilor.

Evident că aşa ceva nu se face într-o zi, dur, violent, pentru că e clar că iese scandal, ci în timp, în ani de zile, iar rezultatele se văd în generaţii întregi. Desigur că, în complementaritate, trebuie să acţioneze mai multe instituţii, care să comunice între ele şi să conlucreze intens.

Poliţia şi procurorii trebuie să demanteleze reţelele infracţionale, care duc până la marii capi mafioţi, ce se scaldă în bani şi în timp trec de la tăiat şine de cale ferată la demontat vagoane întregi, apoi vor să cumpere şi societatea care deţine vagoanele vizate de ei.

Băieţii de la Enel trebuie să se ducă în comunităţile ţigăneşti precum Zăbrăuţi şi să le propună familiilor să treacă de la pauşal la contracte individuale, albite fiscal.

În acelaşi timp, evidenţa populaţiei trebuie să le dea acte acestor oameni, pentru că în prezent nimeni nu ştie exact câţi copii minori sunt în acest cartiere. Care trebuie să fie şcolarizaţi. Vorba lui Geoană: "Noi nici măcar nu ştim câţi suntem...".

Iar ca totul să fie cum trebuie, părinţilor acestor copii trebuie să li se ofere locuri de muncă, legal, pe piaţa forţei de muncă, cu contract de muncă, pe Codul Muncii, pentru ca Piranda şi Jardel să nu mai umble zilnic creanga pe străzi "Fiaaaaare vechi! Fiaaaare noooi!".

Astfel, în zece, douăzeci de ani, un neamţ venit în vizită în România nu va mai avea de ce să exclame, ironic: "Ah, am uitat, sunt în Bucureşti, România".