ActiveNews a deschis porțile publicistice vocilor celor mai puțini auziți în Cetate dar de care considerăm că toți cititorii noștri au nevoie acum, mai mult decât oricând. Profesioniști din toate domeniile vor avea aici o rubrică permanentă în care își vor putea spune cuvântul complet liber și needitat: Cuvântul Medicului, Cuvântul Profesorului, Cuvântul Sociologului, Cuvântul Academicianului, Cuvântul Ierarhului, Cuvântul Militarului, Cuvântul Cetățeanului ș.a..  Publicăm astăzi două texte impresionante, de roman, ale unor medici din Hârlău care ar merita să-și consacre timpul și literaturii. Este vorba de dr. Răsvan Cristian Stoica, medic internist la Spitalul din Hârlău, care semnează primul material, și de colega și soția sa, Maria Carmen Stoica, ce îl completează, într-o manieră la fel de emoționantă. Mulțumim!

 ULTIMA GARDĂ

Era o zi minunată de septembrie. Sunt în cabinet și încerc să-mi amintesc câteva versuri de Blaga, când dau de o hârtie pe care se vedeau, amestecate, niște cifre, pe mai multe coloane.

Era o situație veche, dintr-un noiembrie, de anul trecut, când nu se vedea de lume. Era frig și bolnavii veniseră înfofoliți cu ce aveau mai gros.
Majoritatea erau oameni simpli, mare parte trecuți de șaizeci de ani. La țară, timpul nu te iartă.
Bărbații mor primii. Băbuțele rămân să-i pomenească un an, șapte, zece, uneori treizeci, până uită și cum arăta răposatul. E numai resemnare și tristețe în privirea lor. Nu mai e loc de mângâieri.
Gest de unică și simplă feminitate și credință, un șnur de ață roșie la gît, de care e agățată o cruciuliță de lemn. Am dat-o cu grijă la o parte, să nu-L tulbur pe Dumnezeu, și mi-am lipit stetoscopul de pielea subțire, uscată și gălbuie, ca un pergament.
Era mult zgomot în jur.
Pe un scaun, în aceeași încăpere, o asistentă recolta sânge de la un moșneag surd. Moșul făcea glume. Afară lumea se foia, lipită de ușă, să facă drum unui bolnav adus cu ambulanța.
Targa s-a frecat de moșneagul care își ținea mâna pe tamponul muiat în alcool.
O asistentă a trecut la calculatorul din camera alăturată și a înregistrat foaia.
”Doamnele dumneavoastră pot face orice”, îmi spusese , iritată, o femeie din conducere.
Asistenta selectează analizele de laborator, de pe un meniu derulant.
Probele de sânge s-au adunat și sunt duse la laborator. Cei care nu stau la pat pleacă, unul câte unul, prin curte, la radiologie și ecografie.
Coboară încet, ținându-se de bara metalică, să nu alunece pe treptele umede.
Aici, în acest spațiu, e camera de gardă, zisă camera de primiri urgențe, și tot aici se fac internările de zi.
Staționarul e doar o ficțiune, un truc. Nu e un compartiment cu circuite separate, cum ar trebui, cu personal diferit. Dar cui îi pasă? Nu suntem plătiți în plus și muncim ca proștii, muncă de sclavi.
La sfârșitul zilei, asistentele sunt palide și abia pot vorbi. Acasă, adorm la ore mici din noapte.
Las hârtia deoparte. Mi-am amintit versurile lui Blaga, pe care le iubisem atât de mult în liceu:
”Între frunza ce cade/ și ramura goală/ moartea se circumscrie/ c-un gest de extatică boală./ Un joc îngânând cu lemnoasele membre/ suna târziul, nebunul, caldul septembre.”
Poate că n-a fost totul în zadar... Mă bucur să ies la pensie.
No country for old men. Ce film ciudat, nu mi-a plăcut niciodată, dar l-am văzut de două ori. Răul poate deveni fascinant. El continuă să existe și după ce-ai plecat.

În imagine, două mâini completând o foaie de zi, într-un mai de pandemie.

PETRECERE ÎN DOI
 
 
„Azi am făcut peste șapte mii de pași, între poartă și secție.”
Am pregătit împreună de-atât de multe ori „băgăjelul ” pentru gardă și am adus de-atâtea ori „mâncare pentru muncitori”.
Astăzi ți-am pregătit o desagă cu cuvinte care au plutit în eter de-a lungul timpului.
Urechea mea le-a prins și a zidit clipe de viață. Te rog, păstrează ce îți aduce bucurie și aruncă în uitare ce nu-ți place.
„Cheile, parafa și telefonul.”
Amintirile nu respectă cronologia, ci sar din jobenul iluzionistului.
Nespusele lasă spațiul gol în visteria inimii și dispar ca praful de pe raftul memoriei, lăsând un loc mai mare pentru poveștile ce vor urma.
„Scoate EKG- ul din camera aia, ce-i mormântul lui Tutankamon? Intră numai faraonul?”
„Nu suntem pe plantația dumneavoastră de căpșuni, doamna directoare! Avem și noi drepturi!”
„ Ați mai auzit de vreun medic în greva foamei?”
„Mai întâi facem vizita.”
„Pregătește lama, că vin să mă uit pe ea!”
„Mata ești tata nostru!”
„Mă duc la radiologie să văd filmul cu ochii mei”.
„Știi cine sunt eu?” „Eu sunt doctorul săracilor!”
„M-a trimis șefu să vă montez mobila asta în secție și nu accceptă un refuz. Îmi face scandal dacă nu-l ascult...”
„Ce ți-a găsit la Iași?” „Exact ce-a spus dom doctor”.
„Are Roentgen în priviri”.
„Stă bine cu diferențialul, domnu doctor.” Se referea la diagnostic.
„Să-ți dea Dumnezeu sănătate, că mata m-ai vindecat!”
„Dom doctor, veniți reprede!”
„De ce se plimbă curcanul prin cabinetul meu?”
„Mata ești mama noastră!”.
„Dacă-i dom doctor de gardă, nu mi-e frică! Chiar deloc.”
„Nu știu cum faceți, ce le spuneți, cum îi vrăjiți, dom doctor, de vă primesc bolnavii imediat.”
„Dom doctor, a venit bolnava să vă zică poezia!”
„Internează-mă la Stoica, că el mă iubește!”
„Nu mă trimite la...”
„Aprind lumânări pentru mata și pentru familia matale...”
„Când o să scăpăm de Stoica, atunci o să avem liniște în spitalul ăsta!”
”Când am intrat și am văzut atâta lume, dom doctor, am crezut că am intrat în vortex…”
„Să-i dea Dumnezeu sănătate, că m-a lăsat de băutură și fumat...”
„Nu ți-e milă de copilul ăsta? ”
„Luați-vă concediu medical, nu de odihnă.” ”Nu sunt bolnav!”
„112. Ce urgență aveți?”
„În sfârșit, dom doctor, o să dorm liniștită trei săptămâni!”
„Parafa, dom doctor! Parafa.”
„Dacă nu era dom doctor să mă lase de băutură, aveam deja flori pe mormânt.”
„M-au obligat să vin!”
„Auzi, iar urlă ambulanța.”
„Sunt doctorul Stoica, de la Spitalul din Hîrlău. Am un pacient și vreau să-l trimit la dumneavoastră...”
„Ce vă doare? Pentru ce ați chemat ambulanța? „Mă doare sufletul!”
„Am auzit că azi se deschide. Vreau să mă internez la doctoru Stoica.”
„Dormi?” „Sunt treaz ca un sticlete...”
„Oxigen!” Astrup!” „Troponină!”„Linie venoasă!”
„Gărzile astea devin din ce în ce mai toxice. Mă dor toți mușchii și am gust de metal în gură.”
„Ce faci?” „Vulturul de mare se spală pe gheare!”
„Ți-ai pus masca invers!”
„Nimic nu va mai fi cum a fost.”
„Mulțumesc pentru toți anii aceștia pe care i-am petrecut împreună!. Ne mai întâlnim pe stradă, când ieșim la plimbare!”
„Credeți că nu-mi dau seama? Se strânge din ce în ce mai multă nebunie pe metru pătrat!”
„Pune mănușile!”
„Aveți covid aici?”
„Vă mulțumesc că m-ați ajutat și m-ați încurajat de la început.”
„Dacă nu erai matale, eram mort!”
„Sunt doctorul Stoica, de la Spitalul din Hîrlău.”
„Chiar plecați de tot?”„Nu mai faceți nici măcar gărzi?”
„Dom doctor! Dom doctor, mă ține în piept!”.
„Parafa, dom doctor!” „Parafa!”
„Sunt doctorul Stoica… ”
Am mers unul lângă altul în toți acești ani.
Ne-am certat, ne-am consolat, am împărțit nopți de veghe, de nesomn, am tremurat, am sperat, am muncit împreună.
Îți mulțumesc pentru tot ce m-ai făcut să fiu în viața profesională.
Moștenirea pe care o lași secției este medicina la nivel înalt, fără discriminare, fără mofturi, fără țâfnă, fără pretenții, doar tu, cu stetoscopul. Această moștenire e un punct de referință.
Așa cum se spunea înainte de venirea ta în spital, „Pe vremea doctorului Buzilă...”, acum se va spune „Pe vremea doctorului Stoica…”, și asta va delimita un timp, un spațiu, o viață.
Te respect pentru modul în care ai ales să slujești cu dragoste.
„Carmen, noi nu ne facem declarații la vedere...”
„Știu, dar putem face o excepție doar de data asta!...”
Ai făcut mii de pași, zeci de mii, sute de mii, mii de mii de pași între zidurile acestui spital, între clădiri, în saloane, între camerele de gardă, între secții, pe ploaie, pe arșiță și ger cumplit, noapte și zi.
Fiecare alee poartă adânc întipărită în memorie urma pașilor tăi.
„Dom doctor, nu știți că perfecțiunea nu există? Doar tindem spre ea…”
Spitalul își deschide brațele să primească cu mărinimie pe cei ce vor veni să lucreze aici și, ca o fiară, îi așteaptă în liniște, să-i înghită, să-i digere, să-i despoaie de zile, de putere, de tinerețe, de orice speranță.
Aceasta a fost ultima ta zi de serviciu în spital.
Viața noastră intră pe un făgaș nou și oriunde ne-ar duce, tu rămâi doctorul inimii mele.
„Ne-a ajutat Dumnezeu!”