ascultă articolul

Regina Mea,

Regina Maria. Împărăteasa tuturor Românilor. Regina Mamă. Mama Răniţilor. Mireasă de Dumnezeu Aleasă spre A Patriei Cinstire. Îngerul păzitor al Marelui Nostru Vis Naţional. Înfăptuitoarea Visului România Mare.

Pe 18 Iulie se împlinesc 73 de ani de la moartea Ta. De la ultima Ta binecuvântare . Parcă aud ultimele Tale cuvinte:

"Ţării mele şi Poporului meu...Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în Inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soarta mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v'am priceput: n'am judecat, am iubit..."

Pe 18 iulie se împlinesc 73 de ani de când ne-ai făcut un ultim dar - Inima Ta. Ai vrut să ne-o laşi, să fie mereu aici pentru noi, aşa cum a fost şi în timpul vieţii Tale, în loc de pace şi de farmec, să ne amintească Ea cât ne-ai iubit.

Am venit să mă închin la Ea, Regina Mea, dar nu pot să O văd. Sunt aici, lângă Ea, dar nu pot ajunge să îi vorbesc. Îţi scriu de pe treptele Muzelui de Istorie al României şi aş vrea să îţi cer iertare că Inima Ta zace uitată într-o cutie de pantofi, în pivniţa clădirii.

O biată Inima dezrădăcinată, sfâşiată, aruncată şi uitată de poporul căruia i Te-ai dăruit cu totul. De poporul care era motivul vieţii Tale - Bucuriile şi supărările lui erau alte Tale. Visul lui era visul Tău. Onoarea lui era onoarea Ta. Ambiţiile lui erau ambiţiile Tale.

Uitată de poporul în a cărui măreţie ai crezut şi pe care ai împlinit-o. De poporul de care ai fost străină la început, dar pe care l-ai iubit mai mult decât mulţi romani. De poporul pentru care şi cu care ai suferit. De poporul cu care Te-ai contopit dăruindu-i inima, sufletul, lacrimile Tale. De poporul pe care l-ai înţeles. De poporul căruia i-ai fost Mamă. De poporul al cărui puls bătea în Tine, al cărui sânge era sângele Tău. De poporul căruia i-ai trăit nădejdile, i-ai împărtăşit temerile, i-ai suferit rănile, i-ai plâns lacrimile şi i-ai sângerat rănile.

Uitată de acelaşi popor a cărui flacăra sfântă ai păstrat-o mereu vie.

Îmi sângerează inima la gândul Inimii Tale părăsite şi uitate, de poporul Tău, de România Ta.

Aş vrea să pot face ceva să îţi duc Inima înapoi Acasă. Dar ce înseamnă oare Acasă? Şi ce poate face o biată inima, o singură voinţă, un singur curaj? ! Sunt doar un glas strigând în deşert.

Răsună în mintea mea ecoul cuvintelor Tale profetice:

"Dacă istoria unui popor e scrisă cu adevărat cu sângele copiilor săi, aşa a fost şi cu tine, o, România...Morminte ce acoperă lumea, morminte cărora le datorăm libertatea. Nu îi uita, o, Ţara Mea! Nu uita vieţile tinere ce s-au jertfit, locurile rămase goale în atâtea vetre. Nu uita sângele care ţi-a înroşit câmpiile, pădurile, munţii şi râurile, oh! Nu le uita! Şi acum, poporul meu, se cuvine să reconstruim. Fundaţia e aşezată, munca cea mare a început. Construieşte, construieşte! ...Piatra cu piatra construieşte-ţi viitorul. Cu curaj şi încredere mergi înainte.

Dar pentru ca edificiul pe care îl ridici să fie indestructibil, NU UITA DE INIMI, de nenumăratele inimi pe care îi aşezi pietrele."

Şi iată că AM UITAT tocmai de Inima Ta, Regina Mea!

De inima ta care nu şi-a dorit decât să ni Te amintim, Regină, cu un zâmbet pe buze, cu un dar în mână şi cu lumina credinţei în ochi, acea credinţă ce mută munţii din loc.

Câte ne-ar putea învăţa Inima Ta, dacă am asculta-o. Dar, iată, ea zace ascunsă, uitată, aruncată într-o pivniţă. Văd oameni care trec grăbiţi pe lângă Muzeul de Istorie, fără să ştie ce comoară se ascunde între ziduri. Mă întreb, cum s-ar purta fiecare dintre noi, dacă ar şti că Inima Mamei Sale stă aruncată într-o cutie de pantofi? Sau...dacă vreodată, vreunul dintre noi am atinge apogeul jertfirii de sine şi al iubirii pentru ceilalţi şi am hotărî să le dăruim chiar inima noastră, după moarte, oare căruia dintre noi i-ar plăcea să ştie că Inima Sa va ajunge să zacă uitată, aruncată într-o cutie de pantofi, într-o pivniţă cenuşie şi întunecată...fie ea şi a Muzeului de Istorie?!

Spuneai cândva că Te asemeni cu “un pom care a străbătut printr-un zid de piatră“. Aşa cum în anii cei dintâi îţi simţeai bietele rădăcini strivindu-se de acel zid, dar ai reuşit să îl străbaţi înălţându-Te şi înălţându-ne la lumină, mi-aş dori să poţi şi acum să îţi întinzi braţele dincolo de zidurile nepăsării şi ale nedreptei uitări, să străpungi zidurile întunericului, pereţii cenuşii ai Muzeului de Istorie şi să ajungi din nou până la Inima Noastră. Acolo unde e locul Tău!

Ştii, Regina Mea, cel mai mult mă îngrozeşte gândul că Acolo nu e Inima Ta. Acolo, în acea cutie de pantofi prăfuită, zace de fapt în uitare Inima Ţării Noastre. Inima României. Inima României Mari, cu durerile, cu jertfele, cu luptele ei, cu clipele ei de glorie, cu nădejdile şi împlinirile ei, cu credinţele, frumuseţile, cu visele ei. Acolo, într-o cutie de pantofi, ascunsă într-o pivniţă, zace prigonita, uitată, strivită, distrusă, călcată în repetate rânduri în picioare, sfâşiată, ciopârţită, Inima tainică a României, cu tot ce a avut ea mai bun şi mai sfânt.

Regina Mea care iubea natura şi văzduhurile, Regina Mea , pe care n-o ţineau în casă nici gerul cel mai aprig, nici soarele cel mai dogoritor, Regina Mea, care trăia pentru flori şi pentru înălţimi, Te simţi acum probabil ca un întemniţat îndărătul gratiilor de fier. Un întemniţat care priveşte la lumea de afară, plină de o fericire de neatins, din care a fost izgonit şi de care a fost uitat. Între ziduri cenuşii, de culoarea ceţii şi a înfrângerii, Regina Mea, spirit liber până la rebeliune, iată-Te în întuneric, în întunericul pe care l-ai învins mereu cât ai trăit. Aici, unde nu sunt flori, nu e cer şi unde nu mai vine nimeni să Te vadă....

Dar să ştii, Regina Mea, că dincolo de zidurile care îţi înăbuşă Inima, dincolo de clădirea care Te întemniţează, dincolo de strâmta zare care Te încătuşează, e ascunsă acea mare Inimă, Inima adevăratei fiinţe a ţării tale, pe care ai iubit-o atât de mult. Ea bate de departe şi încă Te aşteaptă. E aceeaşi Inimă pe care ai înţeles-o atât de bine şi care Te-a înţeles şi ea într-o zi. Şi care a bătut cândva pentru Tine. Chiar dacă nu o mai auzi, ea bate încă. Mi-aş dori să am glasul îngerilor să-i port ecourile până la tine, prin zidurile astea cenuşii. Aş vrea să ostoiesc prin glasul meu ce striga în deşert dorul Tău nebun de câmp, de zare deschisă, de codri verzi, de ogoare şi păşuni, de cer, de râuri, de drumuri lungi care să Te ducă departe de întunericul zidurilor, poate chiar până la mare, până la adânca mare albastră. Aş vrea să îţi aline cuvintele mele dorul trist de enigmaticul Tău castel de pe stânci, de la răscruce de vânturi. Dorul amar de creste şi de casa visurilor de la Sinaia, dorul greu de prea dragul Tău Cotroceni. Aş vrea să îţi dăruiesc poveştile pe care le spun şi acum toate colţurile raiului pe care l-ai lăsat la Balcic. Să îţi alin Inima cu parfumul tainic al sufletului acestei ţări, cu poezia lăcaşurilor sfinte. Să îţi reîncălzească ele Inima cu frumuseţea, liniştea şi pacea lor, cu nespusul lor farmec străvechi, cu tainele lor ce vin din puternica legătură cu lanţul trecutului, taine pe care Inima Ta plină de iubire le-a înţeles. Aş vrea să îţi poate aduce glasul meu în faţa ochilor inimii imaginea crucilor vechi de piatră care Te fascinau . Şi cât mi-aş dori să îţi revărs din braţe câmpuri de flori....flori, multe flori...căci tare le mai iubeai, Regina Mea!

Cât mi-aş dori ca glasul acesta neputincios să Te ajute să simţi din nou Inima acestui popor bătând în a Ta, şi să o simţi pe a Ta bătând în a lui. Aşa cum a fost cândva, când Tu şi El eraţi una!

Închid ochii şi parcă TE VĂD….

Te văd călare pe piscuri, unde nimeni nu îndrăznea să calce. Prin negură, ploaie, vânt. Călărind şi simţind în Tine bătăile inimii acestei ţări. Lăsând România Ta să vină spre Tine.

Te văd cum intri îmbujorată în încăperi, cu câini ce se ţineau după tine, cu noroi pe ghete, cu mâinile mereu pline de flori şi de daruri.

Te văd fumând în faţa unui bordei sărăcăcios cu acoperiş de porumb, între două bătrâne cărora le spuneai in glumă „vrăjitoare”.

Te văd împărţind daruri, mâncare, ţigări, cruciuliţe, înconjurată mereu de copii.

Te văd în căsuţa Ta din copac. Pe prispa căsuţei Tale de lemn de la Coţofăneşti, îmbrăcată în port popular.

Te văd dansând, îţi aud izbucnirile de veselie fără zăgazuri, niciodată posomorâtă sau neiertătoare, cu idealismul Tău de neînvins.

Te văd vorbind cu marea şi seducând vântul pe aleile Palatului de la Balcic.

Când mă gândesc la Tine, îmi vin mereu în în minte Flori. Multe, multe flori. Crini, mulţi crini. Şi Mâna Maicii Domnului. Te văd înconjurată de flori, cu casa plină de mireasmă şi de culoare, călărind printre câmpuri pline de flori, Te văd în grădinile Tale de rai, cu braţele pline de flori mergând să îţi vizitezi bolnavii, văd copii alergând după tine cu flori de ciuboţica cucului, văd ţăranii aruncându-ţi flori în cale, Te văd aşezând flori pe mormintele miilor de tineri ce zăceau sub pământ. Flori, flori,multe flori. Şi portretul Tău acoperit de flori ca o icoană în spitale. Regina Mea! Regina Maria!

Te văd între Roşiorii tai – şi parcă simt scânteia de adâncă înţelegere şi simpatie ce trecea de la Tine la dânşii, ca un fel de electricitate - era viaţă, era nădejde, era o lume întreagă de puternică încredere în viitor. Erai pe deplin acasă între soldaţii Tăi, îţi erau credincioşi , plini de închinare şi de devotament. Te admirau pentru îndrăzneala ta fără seamăn când erai călare, pentru neoboseala şi curajul Tău şi simţeau în Tine acea deplină şi neînfricoşata credincioşie care deosebea firea Ta.

Parcă îl văd pe comandantul regimentului Tău, spunându-ţi:

"Noi, cu toată iubirea şi jertfa noastră, noi, soldaţii Măriei Tale, nu putem să Te mântuim pentru binele ţării, nici să mântuim Ţara pentru binele Măriei Tale...dar pentru ultima oară am vrut să îi spun Reginei Mele...şi Măria Ta a fost un ostaş şi Te cinstim ca pe unul dintre cei mai viteji din rândurile noastre!"

Te văd bătând drum lung către Regimentul Tău drag, doar să le dai binecuvântarea înainte de luptă, deşi copilul ţi-era pe moarte.

Te văd între soldaţii Tăi viteji la care Te uitai cu duioşie şi ţi se frângea inima când îi vedeai atât de zdrenţuiţi, dar atât de viteji, în stare să ţină piept unui duşman covârşitor, deşi faţă în faţă cu greutăţi strivitoare şi lipsiţi de toate cele trebuincioase. Soldaţii Tăi, deşi rău hrăniţi, neînarmaţi şi aproape neodihniţi, rămaşi totuşi neclintiţi şi hotărâţi în mijlocul prăbuşirii foştilor aliaţi. Îi văd cum îşi aruncă în sus capela şi o prind cu baioneta, în urale frenetice pentru Regina Lor.

Te văd îmbărbătându-i , reînviindu-i, ajutându-i, încurajându-i peste tot. Privind în ochii Reginei lor ... nu juraseră ei să stea dârji ca un zid?! Şi să apere ultimul petic de pământ românesc care mai era al nostru? Câţi soldaţi în clipa morţii nu ţi-au şoptit cu ultima suflare că luptaseră pentru Tine?! Nu erai Tu pentru ei căminul lor, mama lor, credinţa şi nădejdea lor?

Te văd în mijlocul unei armate mici, dar pline de viaţă, de încredere, de curaj. Te văd împărţindu-le ţigări şi vorbe bune. ÎI văd pe dragii Tăi soldaţi, cu căştile lor, cu feţele lor pârlite de soare, zâmbind fericiţi să Te aibă în mijlocul lor. Ochii voştri se înţelegeau. Între voi era încredere. Simţeaţi cu toţii laolaltă acea iubire aprigă, aproape evlavioasă, ce vă lega pe veci.

Te văd, în mijlocul lor, pe front, unde era lupta mai aprigă. Regina Lor în tranşee! Pentru ei o bucurie aproape cucernică. Stăteai şi fumai lângă ei în chiliuţele lor de pământ. Îţi spuneau în cuvinte pline de poezie ce însemnătate avea pentru ei numele tău şi câtă putere le da vederea Ta , care le dădea tăria să se împotrivească duşmanului până la ultima lor picătură de sânge. Tu îi ajutai să ţină aprins în inima lor focul entuziasmului. Haina Ta de infirmieră era pentru ei un simbol. Pe când treceai albă de tot de la unul la altul, reflectoarele Te luminau în noapte - înfăţişai pentru ei Steaua Nădejdii. Erai raza ce le lumina Calea. Ceva viu, ceva aievea pentru care ei erau gata să trăiască, să lupte şi să moară. Erai un ideal.

Te văd trecând, Înger păzitor, în haina Ta albă, Lumină a Speranţei, în uralele asurzitoare ale trupelor, care aveau neţărmurită încredere în Regina Lor.

Te văd apoi, REGINA MAMĂ a Răniţilor.

"Căutând pe cei pierduţi

Aducând înapoi pe cei goniţi

Înzdrăvenind pe cei zdrobiţi

Întremând pe cei bolnavi"

( Ezechiel)

Te văd în haina Ta albă de infirmieră trecând printre bolnavi, dăruindu-le flori, bomboane, ţigări, vorbe bune, sfaturi, zâmbete, alinare, mângâiere, ştergându-le lacrimile şi înviindu-le nădejdea. Se simţeau mai puţin părăsiţi, mai puţin în primejdie, mai puţin nenorociţi când Te iveai printre ei . Mama-Regină, pe care o priveau unii cu drag, alţii cu mirare, unii cu tristă nepăsare, alţii cu bucurie ce le lumina faţa, unii cu durere mută, alţii parcă strigau ajutor. Toţi resemnaţi, îngrozitor de resemnaţi. Nu se jeluiau. Când îi întrebai dacă au dureri "Da, mă doare, dar nu-i nimic, numai să te faci Împărăteasa tuturor Romanilor" Fiecare biată viaţa era gata, fără ezitare, să-şi dea tot sângele pentru acest vis. Fie jertfa lor binecuvântată!

"Am privit atâţia ochi, toţi mă urmăresc oriunde merg, oriunde mă întorc, îi simt pe toţi asupra mea, sute şi sute..."

Răniţi pe moarte ce găseau totuşi putere să-şi întindă buzele să îţi sărute mâna. Chiar şi cei care erau în plin delir se părea că Te recunosc şi când Te aplecai asupra lor îţi şopteau numele. Toţi vroiau să Te aibă lângă ei, Te strigau din toate colţurile deodată, întinzându-şi mâinile osoase de parcă ar fi vrut să Te apuce şi să Te ţină pe loc. Toţi fiind smulşi de lângă mamele lor, ajunseseşi Tu mama tuturor, simbolul Supremului Ajutor, căutat de orice om în clipe de durere. Văd bătrâni de 70 de ani , sărmani şi chinuiţi, strigându-te „Mamă”!

Te văd umblând printre ei, din zori până în amurg , pretutindeni, prin orice murdărie sau primejdie de infecţie. Nu ţi-ai astupat urechile în faţa unui strigăt de ajutor. Nu ţineai socoteală de persoana Ta. Toţi Te chemau din toate părţile, prezenţa Ta le aducea o rază de nădejde. Mergeai până la ei, prin noroaie şi şosele desfundate, zăpadă, praf, prin gropi. Dar nu-ţi părea rău de osteneală, când ştiai că aduci atâta bucurie. Te văd, rază de lumină, prin barăcile cu răniţi „ Dante n-a născocit niciodată un iad mai înfiorător ”Călcând printre bolnavi, muribunzi, cadavre şi....păduchi, Regina Mea!

Mii de răniţi pe care îi vizitai în fiecare zi. Şi mereu întrebarea: De ce? De ce? Fiinţe atât de tinere şi atât de ciopârţite, fără braţe şi fără picioare, cu plămâni şi măruntaie străpunse, cu şira spinării paralizate, cu ţeasta capului crăpata. Ce cruntă nebunie! Bieţii de ei, arătau atâta plăcere când Te vedeau. Ce bucurie înduioşătoare se citea în ochii lor! În acele clipe, erai mama unei imense familii şi parcă fiecare ar fi cerut ceva de la Inima Ta. Tu dădeai, dădeai necontenit şi pe când dădeai se părea că mereu aveai mai mult de dat. Era un izvor ale cărui ape nu secau niciodată. Cu cât revărsai din belşugul acestui izvor, cu atât se umplea mai mult. Inima nu ţi se atrofiase, toată energia şi osteneala se îndreptau spre un singur ţel - ajutorul lor. A nu fi printre ei, pe front ţi se părea o laşitate.

Parcă îl văd pe acel biet ţigan sub cloroform ce începuse să declame cântece patriotice, făcându-i să plângă pe toţi cei din jur. Apoi îl văd strigându-Te pe Tine, pe Mama-Regină, care în chip nelămurit înfăţişa toate mamele din România.

Te văd plimbându-te printre cei 700 de bolnavi înghesuiţi într-un soi de hambare cu spaţiu pentru cel mult 300 de bolnavi. Fără lumină, fără aer, fără podele. 700 de nenorociţi. Pe Tine, simţindu-te ca şi cum Te înfundai pas cu pas în iad, mirându-Te câtă mizerie poate îndura o fiinţă omenească fără a pieri. Şi totuşi, mergeai înainte, fără zăgaz, fără oprire, fără să deznădăjduieşti. Înainte spre Marele Vis al neamului Tău!

Te văd printre flamânzii tăi, nenorociţi şi zdrenţăroşi, pe care îi hrăneai cu supă fierbinte în locuri pline de grozăvie şi de mizerie.

Parcă văd stafiile străvezii ridicându-se pentru a-ţi mulţumi, ultimele raze de lumină toate pe rochia Ta albă pe care o luminau şi o făceau să strălucească asemenea unei flăcări. Şi parcă văd cum trecea de la Inima Ta la Inima Lor şi de la a lor la a Ta ceva temeinic şi aproape sfânt, ceva puternic ca soarta.

Te văd , plină de iubire şi de afecţiune, sfidând pericolele şi molimele. Nici măcar nu purtai mănuşi de cauciuc, deşi erai printre bolnavi de tifos. Toţi soldaţii îţi sărutau mâna. Cum să le dai să sărute o mănuşă de cauciuc?!

Oare câtor tineri nu le-ai dat un ultim sărut părintesc pe frunte, câtor tineri nu le-ai făcut semnul crucii pe frunte aşa cum le-ar fi făcut mama lor. Câte gemete ai cules, dar şi câte cuvinte de mulţumire... Câte oftaturi adânci, dar şi câte binecuvântări înduioşătoare. Unii îşi rezemau pe umărul Tău capul chinuit de durere, alţii Te apucau de mâini şi ţi le acopereau de sărutări, alţii ca nişte copii izbucneau în lacrimi şi ochii lor îţi cerşeau toată dragostea şi toată milă pe care le-o puteai da. Era ceva grozav şi de o duioşie înfiorătoare, căci simţeai cât de mult erai a lor, a tuturor, şi de asta îşi dădeau şi ei seama. Treceai prin sălile nesfârşite, lungi şi întunecoase. Căi străbătute de suferinţă, groază şi durere. Mă întreb câteodată: oare nu i-ai închis ochii cuiva dintre ai mei, poate vreunuia din neamul meu i-ai alinat durerile, i-ai dat curaj şi nădejde, i-ai dăruit poate o ţigară, o cruciuliţă, flori, un ultim sărut părintesc pe frunte? Sau poate vreunuia i-ai pus cruce pe mormânt ?! Căci câte suflete ai milostivit cu prezenţa Ta, Regina Mea!!!

Tu care ziceai plină de furie - Ah, Doamne, de ce nu sunt eu bărbat? Aş aprinde în ei toţi râvna disperată a unei glorioase împotriviri, orice s-ar întâmpla.

Tu, care ai crezut în ziua întoarcerii, în ziua izbânzii, ai crezut că sângele vitejilor noştri n-a fost vărsat în zadar.

Tu, care ai strigat sus şi tare că dacă ne e scris să murim, să murim cu fruntea sus, fără să ne mânjim sufletul, iscălind cu numele nostru osândirea la moarte, să murim rămânând dârji.

Tu, care erai din cei care se luptă şi mor pentru o cauză! Cu tine nu se putea umbla pe două căi- rămâneai neclintită, tare ca diamantul. La tine nu încăpea decât Totul, ori nimic

Tu, care ai erai gata să mori cu toţi soldaţii noştri, decât să accepţi înfrângerea.

Tu care ai crezut cu toată fiinţa ta şi i-ai făcut şi pe alţii să creadă că….Acest neam va trăi, trebuie să trăiască!

Tu, care asemenea unui far strălucitor ne-ai călăuzit prin întuneric până la marele ceas al luminii. Tot atât de statornică şi în ceasurile de nenorocire ca şi în cele de izbândă.

Şi Te văd în ZIUA IZBÂNZII. 1 Decembrie 1918.

Zi de zguduire sufletească, de entuziasm, de delir. Pe Calea Victoriei, unde până şi casele şi pietrele drumului strigau urale împreună cu mulţimea. Însufleţire pe fiecare chip, zâmbete, înfrigurarea fiecărui copil, mii şi mii de mâini care îşi luau în stăpânire suveranii. Te văd întoarcându-Te biruitoare, în ciuda nenorocirii şi a umilinţei. Văd visul de veacuri al României, împlinit. Într-adevăr, parcă se aud pietrele aclamând şi bucurându-se pentru întoarcerea voastră triumfătoare. Dar, parcă Te aud...”Mais, tout passe...”

Sunt tot aici, pe Calea Victoriei. După aproape un veac. Şi pietrele nu mai aclamă, ci plâng. Inima Ta plânge şi ea, Regina Mea. Cu ea şi Inima mea.

Pe 18 iulie se împlinesc 76 de ani. De când ne-ai lăsat Inima Ta şi Te-ai dus. În ziua aceasta tristă voi veni din nou la Tine. Aici, la Muzeul de Istorie. Mă voi ruga, îţi voi lăsa o floare şi o lumânare aprinsă. Aici, pe trepte. Cât mi-aş fi dori să pot face ceva să îţi duc Inima înapoi Acasă. Mă gândesc că poate totuşi Acasă pentru ea, este în Inima fiecăruia dintre noi. Asta ar însemna că eşti deja Acasă. Căci eşti încă vie în atât de multe Inimi, Regina Mea. Şi ştiu că dacă ar veni toţi cei care Te iubesc, Calea Victoriei ar fi plină de crini şi de lumânări arzând. Pentru că sunt atât de mulţi, Regina Mea. Cei care nu Te-au uitat. Cei pentru care Inima Ta este încă bate. Cei în care flacăra Ta încă arde. Cei ce poartă încă lumină credinţei în ochi. Acea credinţă care mută munţii din loc.

Sunt atât de mulţi, Regina Mea! Vei vedea într-o zi. Poporul Tău nu Te-a uitat. Poporul Tău ştie să îşi păstreze înflorite amintirile. Poporul Tău ştie să îşi cinstească icoanele.

Şi ştiu că, oricâte i-ar face Inimii Tale, oricât ar chinui-o şi oriunde ar ascunde-o, Ea este totuşi Acasă. În Inima Noastră! Fie Inima Ta în veci Binecuvântată! Îţi mulţumim, Regină, că ne-ai dăruit-o! Şi îţi mulţumim că ne-ai fost şi ne eşti Stea Călăuzitoare!

Cu iubire şi recunoştinţă,

Alexandra,

ROMÂNCA.