ascultă articolul

Un studiu de Mihai-Andrei Aldea

Ce minunaţi suntem noi! Care noi? Toţi aceia!

„Spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost locuit neîntrerupt (o atestă istoria oficială) de peste 600.000 de ani, din paleolitic şi există chiar dovezi neverificate foarte bine, că acest spațiu ar fi fost unul din locurile de antropogeneză (omul de la Bugiulești, un australopitec,) unde s-a născut „Omul”.” Dumitru Badilă

Intrăm prin această frază într-o altă zonă a mitologiei daciste. După aceasta, romanii – şi alţi câţiva, care le (con)vin lor – sunt „răi”, dar toţi ceilaţi sunt daci. Pentru d-l Badilă şi ceilalţi dacişti nu contează că oamenii de acum X ani nu erau daci. Au locuit aici? Sunt daci! Chiar dacă este evident că nu!

Dacismul ca sectă sau crede și nu cerceta – partea I

Dacismul ca sectă sau crede și nu cerceta – Partea a II-a

De asemenea, intrăm prin această frază în altă linie a argumentaţiei sentimentaliste. D-l Badilă ar fi trebuit să compare civilizaţile romană şi dacică la nivelul secolelor I-III d.Ch.. Aceasta este perioada pe care el însuşi a desemnat-o! Cei de acum 60 de ani sau 120 de ani sau 120.000 de ani au fost cum au fost, dar nu ca noi! Sunt înaintaşii noştri, dar nu sunt noi, aşa cum noi nu suntem ei. D-l Badilă vorbise despre superioritatea sau „înapoierea” culturală în vremea cuceririi romane de la 106 şi după. Logic era să prezinte situaţia culturală de atunci, nu să înceapă cu descrieri de îndepărtate antichităţi mai mult sau mai puţin „glorioase”.

De-a lungul secolelor vin şi pleacă oameni şi triburi, se schimbă civilizaţii, limbi, popoare. Doar în fantezia extrem de agitată a unora toţi aceşti oameni, toate aceste triburi, civilizaţii, limbi şi popoare pot fi îngrămădite în termenul de „dac”.

Aşa cum am spus, aceasta este altă zonă a mitologiei daciste, din nou bazată pe o credinţă oarbă şi fără nicio legătură cu cercetarea ştiinţifică.

Să dovedim ce ştie toată lumea!

„Clima, relieful şi existenţa depozitelor de sare la suprafaţă au fost argumente foarte puternice ale locuirii omului în acest spaţiu.” Dumitru Badilă

În argumentaţia sentimentalistă este esenţial să prezinţi lucruri pe care toată lumea le cunoaşte ca şi când ai fi descoperitorul sau cel puţin garantul (apărătorul) lor. De exemplu, nimeni nu neagă vechimea foarte mare a prezenţei omului în teritoriul desemnat de d-l Badilă drept (singurul) românesc. Dânsul argumentează însă această prezenţă, ca şi cum ar combate pe cineva. Şi dacă are dreptate şi aici, este evident că are şi în restul discuţiei, spune „logica” sentimentală. Doar că… nu este aşa.

Şi când are dreptate greşeşte!

„Masivele de sare din spaţiul acesta erau singurele surse exploatabile la suprafaţă, din Europa începuturilor. S-au creat adevărate drumuri ale sării care brăzdau continentul, așa cum mai târziu a fost „Drumul Mătăsii”.” Dumitru Badilă

Ştim că această aserţiune, ca şi cea a importanţei fundamentale a sării (pe care nu am mai citat-o integral) nu îi aparţin d-lui Badilă. Nu îl învinuim pentru ea, ci pentru preluarea lipsită de discernământ. D-sa nu cunoaşte faptul că sarea se exploatează de la începuturile civilizaţiei umane, întâi şi întâi, pe ţărmurile mării. Sarea de mare este prezentă în toate locurile contactului omului cu marea, iar pe ţărmurile Mediteranei este atestată din vremuri extrem de vechi. De asemenea, d-sa nu cunoaşte exploatările de sare din Alpi – de exemplu Salzburgul, oraşul sării, unde sarea se extrage atestat de multe mii de ani – sau din unele insule mediteraneene, din Galia sau Iberia. Izvoarele şi mlaştinile sărăturoase din Normandia sunt celebre pentru cei familiarizaţi cu cultura franceză. Şi lista poate continua mult. Dovedind că nu sunt Carpaţii, aşa cum pretind unii dacişti, singurul „izvor de sare” al „Europei începuturilor” şi nici singurul loc cu „surse exploatabile la suprafaţă din Europa începuturilor”. Nici pe departe!

Desigur, nu era nevoie de acest argument „al sării” pentru a dovedi continuitatea omului „din spaţiul acesta”. Era de ajuns să se menţioneze existenţa unor descoperiri antropologice şi arheologice care transformă această continuitate într-un fapt incontestabil. Există însă reflexul nespecialistului de a aluneca în divagaţii ce i se par încântătoare şi „puternice”, dar care sunt până la urmă dovada lipsei de pregătire ştiinţifică şi a incapacităţii de argumentaţie temeinică.

D-l Badilă are dreptate când vorbeşte despre o veche locuire a omului „în spaţiul acesta”, dar izbuteşte până şi aici să promoveze idei fundamental greşite.

Să spunem doar ce şi cât ne convine!

„Am ales referinţele din „Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici” a Marijei Gimbutas deoarece aceasta a fost o autoritate în materie, fiind profesor de arheologie europeană cu specializarea în neolitic la Universitatea din Los Angeles între anii 1965-1995 şi de origine lituaniană, deci nu poate fi banuită de simpatii proromâne.” Dumitru Badilă

Am amintit mai devreme de faptul că ideea cercetării tuturor ipotezelor este pentru dacişti strict teoretică.

Este interesant să vedem cum din lucrările şi viaţa Mariei Gimbutas, daciştii preiau strict ceea ce le convine, trecând restul sub tăcere. Ei „uită”, de pildă, că marile cercetări arheologice europene ale acestei specialiste au ocolit România. Din 1967 şi până în 1980 ea a coordonat cinci proiecte majore de săpături arheologice: în Iugoslavia, Macedonia, Grecia şi Italia. De ce? Pentru că aici socotea ea că este inima acelei vechi civilizaţii europene, pe care daciştii o prezintă ca fiind la nord de Dunăre! În imaginea de mai jos vedem o parte din „Teoria Kurgan” a Mariei Gimbutas, astăzi larg acceptată.