În drum spre pământul pe care l-am cumpărat la ţară, acolo unde mă străduiesc să parcurg îndărăt calea ţăranului spre oraş, trec pe lângă o vale unde, pe 30 de hectare, se lăfăie indecent un parc de panouri fotovoltaice. O imensă păşune a fost concesionată unui SRL, a fost împrejmuită cu plasă de sârmă, iar ulterior a fost retrasă din circuitul agricol. Au apărut şi câteva locuri de muncă, în special pentru o firmă de pază şi protecţie. Primăria primeşte ceva impozite. Iar oamenii au parte de o taxă pentru energia verde, pentru o energie pe care o produce altcineva, fără să-i fi consultat nimeni dacă sunt de acord sau nu.

Evident, lucrurile ar fi putut fi făcute şi altfel. Panourile ar fi putut fi amplasate şi pe case, iar oamenii ar fi putut să aibă grijă de ele, producând energie electrică în primul rând pentru uz personal, şi vărsând surplusul la sistem. Numai că sistemul judecă în termenii autoperpetuării. Pentru sistem, oamenii trebuie să fie captivi, şi deja ţăranii deranjează enorm pentru că n-au nevoie de mâncarea importată, o altă pârghie de control a libertăţii. Imaginaţi-vă un ţăran care produce mâncare şi energie, fiind dispus chiar să vândă surplusul. Dacă aţi reuşit, tocmai aţi vizualizat imaginea celui mai pragmatic rebel care a existat vreodată, omul pentru care scleroza statului şi, în perspectivă, dispariţia lui, constituie anecdote fără greutate.

Gazele de şist ar reprezenta pentru sistem un copios balon de oxigen. (Ştiu, propoziţia sună şocant !) Pentru exploatare e nevoie de o întreagă armată de oameni şi resurse pe măsură : sonde, conducte, drumuri de acces, instalaţii de stocare. Bucuria băncilor. Apoi, bani pentru ecologizarea pământurilor distruse, staţii de purificare a apei poluate sau poate cisterne care să transporte apa acolo unde sondele consumă necesarul pentru oameni, animale şi agricultură. Sistemul are nevoie de toată viermuiala asta, pentru că din aceste operaţiuni poate scoate constant bani, şi-l urăşte pe ţăranul care îndrăzneşte să crească o găină din oul produs de propria găină, cu porumbul recoltat de pe pământul său, şi pe care o bagă în ciorbă fără să plătească TVA.

Evident, există alternativa perfect ecologică la gazele de şist : instalaţiile de biogaz. Şi acestea sunt promovate în România, dar tot pentru firme, cu investiţii de zeci sau sute de mii de euro. Aceeaşi optică a inabordabilului îi îndepărtează pe oameni ca şi în cazul parcurilor fotovoltaice : de unde să scoată Ion 30.000-100.000 de euro, şi mai ales ce să facă el cu amarul acela de energie ? Asta în vreme ce în anii ’50 în India şi China funcţionau deja zeci de milioane de instalaţii capabile să deservească gospodării individuale şi cooperative rurale, realizate cu materiale locale şi efortul beneficiarilor, pentru sume ridicole. Instalaţii realizate şi întreţinute de oameni, care transformă în îngrăşământ excelent pentru agricultură : tulpini de porumb şi paie, gunoi de grajd şi frunze de pădure. Producând gaz pentru gătit şi iluminat gratuit.

În Franţa anilor ‘70 (adică în urmă cu vreo 40 de ani), un francez numit Jean Pain obţinea biogaz din compostarea vegetaţiei arbustive din sudul ţării, principalul combustibil în incendiile de vegetaţie devastatore ale regiunii. Cu energia produsă astfel îşi prepara mâncarea, îşi încălzea casa, avea constant apă caldă şi, graţie unei instalaţii GPL, îşi alimenta gratuit maşina cu combustibil. Din materialul rezultat în urma fermentării întreţinea o grădină de legume fabuloasă. Pentru toate acestea n-a plătit niciodată : taxe, impozite şi accize.

Morala acestui text este simplă : gazele de şist nu sunt o fatalitate, ci o opţiune. Una care nu ne priveşte pe noi, oamenii, ci e adorată de firme şi stat. Mai există şi alte opţiuni pentru producerea de energie, perfecte din punct de vedere ecologic, minunate pentru a face din noi nişte oameni liberi. Astăzi ne revoltăm la Pungeşti, suntem alături de Willy Schuster la Moşna, şi cine ştie în câte locuri din ţara asta pasivitatea şi prostia oamenilor (care întotdeauna se plătesc !) permit explorarea şi mâine-poimâine otrăvirea pământurilor şi a apelor. Trebuie neîntârziat să începem construirea alternativelor, oameni pentru oameni, altfel mâine sistemul ne va înhăţa din nou în ghearele sale, zâmbind malefic : « Nu v-am spus eu că altfel nu se poate ? »