Astăzi, când se pune din nou problema limitării grave a libertății noastre, trebuie să căutăm spre modelele exemplare ale românilor. Istoria românilor e supusă unui proces de lichidare, afirma un reputat istoric. Marii domnitori sau eroii noștri sunt supuși unui amplu demers de demitizare, conceput de intelectualii-anexă ai unor rețele care țintesc des-ființarea reperelor noastre identitare, a celor care știu că cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cum ei controlează prezentul, controlează și trecutul. Uitați-vă numai la uriașul arsenal care este aruncat în luptă pentru confiscarea și falsificarea gravă a sensurilor și simbolurilor autentice ale rezistenței românești anticomuniste. Intelectuali fără operă, descendenți ai rețelelor Kominternului,  dizidenți de operetă, creați de biroul de cadre al Partidului Comunist Român, foști activiști notorii lipsiți de orice merite profesionale încearcă să acopere crimele pe care regimul ateo-comunist le-a comis asupra poporului român.

Uzurpatorii confiscă până și locurile sacre ale suferinței românești: închisorile comuniste, în care s-au jertfit și au mărturisit înaintașii noștri. Care sunt consecințele? Extrem de grave. Cercetați rapoartele și studiile acestor piloți orbi, cum i-ar fi numit Mircea Eliade, și veți vedea cum este tratată rezistența creștină a românilor la comunism. Vă asigur că nu veți afla nimic despre experimentul satanic petrecut în închisoarea de la Pitești, care avea ca scop final lepădarea de credință a acestor tineri. Nu veți afla nimic despre crezurile și idealurile studenților, militarilor sau țăranilor care au luptat în munți, cu arma în mână, pentru a arăta lumii că exista un colț din pământul românesc care nu-și plecase capul de bunăvoie în fața comuniștilor, cu credința că jertfa lor le va permite românilor să pășească cu fruntea sus pe acest pământ, după cum mărturisea Ion Gavrilă Ogoranu, legendarul lider al grupului de luptători din Munții Făgăraș. Nu veți afla nimic despre rezistența țăranească (țăranii erau arestați pentru implicare în lupta anticomunistă, dar și pentru acte de milostenie creștină, această mare virtute creștină, care ajunsese o infracțiune). Dar, mai ales, nu veți afla nimic despre rezistența ortodoxă, mucenicia și sfințenia mirenilor, preoților sau monahilor din temnițele comuniste. De ce nu trebuie să știm nimic despre cei care prin cuvântul, dar mai ales prin faptele lor, ne duc cu gândul la icoana întâilor creștini? Cei care rugându-se au vărsat lacrimi sfinte pentru neamul românesc trebuie uitați. Pentru a nu deveni imbold sau model pentru noi. Resursele de putere ale acestui neam trebuie întinate. Și atunci pun etichete. Îi acuză că au făcut politică. Omit să spună că țelul politicii lor a fost apărarea credinței creștine. Sfântul închisorilor, așa cum l-a numit Părintele Nicolae de la Rohia pe Valeriu Gafencu, mărturisea înainte de moarte că nu regretă activitatea sa politică, dar că regretă că nu a purtat toată viața cămașa lui Hristos. Mântuirea personală și a neamului românesc a fost țelul lor. Și au demonstrat-o cu prisosință Părinții Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Adrian Făgețeanu, Liviu Brânzaș, dar și mirenii Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Costache Oprișan și atâția alții. Nemaivorbind că alții, cum ar fi Părintele Arsenie Boca, Părintele Ioan Iovan, Părintele Daniil Sandu Tudor, Părintele Dumitru Stăniloae sau Mircea Vulcănescu, care, deși nu au făcut niciodată politică partizană, sunt acuzați de legionarism. Și sunt din nou condamnați. Dar, indiferent ce urzesc vrăjmașii, lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi tăinuită. Ea se arată cu întreaga ei forță. Jertfele celor din închisori ne-au arătat că harul lui Dumnezeu lucrează în neamul românesc și în Biserică.

Părintele Arsenie Papacioc îl clătina pe anchetatorul care încerca să-l facă să nege existența lui Dumnezeu. „Și dacă există?”, îi răspundea acesta, punându-i serioase probleme de conștiință. Acolo, în temnițele comuniste a înțeles Părintele Arsenie că „iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu” și cerea tuturor să moară și să învieze în fiecare zi. Așa cum a făcut-o ca nimeni altul Părintele Gheorghe Calciu. Un alt duhovnic ortodox, Părintele Mina Dobzeu, îl boteza pe Nicolae Steinhardt, folosindu-se de apa dintr-un ibric. Părintelui Arsenie Boca până și Securitatea îi recunoștea minunile săvârșite. Părintele Sofian Boghiu, prigonit din Basarabia ocupată de ruși, sublinia, de câte ori avea prilejul, trăirea creștină din detenție.

Părintele Justin Pârvu credea că Dumnezeu ne pedepsește pentru că nu recunoaștem jertfa acestor mărturisitori, una care ar trebui să fie ziditoare de suflet pentru toți credincioșii români ortodocși.

Blândul și smeritul meșter popular Nicolae Purcărea îmi povestea cum, după numeroase anchete, în care erau bătuți într-un mod pe care mintea omenească aproape că nu poate să-l înțeleagă, întrebați fiind de Țurcanu, șeful reeducatorilor, dacă mai cred în Dumnezeu, el, împreună cu câțiva camarazi ai săi, ridicau mâna afirmativ, stârnind mânia călăului. Această mărturisire ducea la reînceperea torturii, deoarece „bandiții” nu se curățaseră de „putregaiul” credinței în Dumnezeu. Dar despre faptele de eroism și de mărturisitorii creștini, „elitiștii” noștri, educați în cadrul Grupului pentru Dialog social sau a Colegiului Noua Europă, nu scot un cuvințel. Mentorul lor, Silviu Brucan, care a supravegheat îndeaproape înființarea Grupului pentru Dialog Social, scria într-una din cărțile sale despre nedreptățile pe care le-au făcut activiștii comuniști filosofului Petre Țuțea, dar trecea sub tăcere că s-a aflat printre conducătorii revistei „Scânteia”, care cerea condamnarea la moarte a „criminalilor de război”, cum îi etichetau comuniștii pe cei care se opuneau instaurării regimului comunist în România. Acești intelectuali anexă au ca miză ascunderea vinovățiilor reale ale celor care au declanșat holocaustul comunist împotriva poporului român, a credinței, culturii și civilizației românești.

Un alt fost deținut politic, doctorul Teofil Mija, care a îndurat la rândul său 17 ani de temniță grea, povestea că înainte de a fi arestat a văzut un film sovietic din care a reținut un lucru semnificativ. Tătucul Stalin îi învăța pe activiști cum să călărească niște cai nărăvași. „Mai întâi îi înfometați, apoi îi obosiți, și când vor cădea în genunchi, îi veți călări cum doriți”, îi învăța Tătucul. Părintele Justin Pârvu avertiza că, dacă până acum slugile diavolului au vrut să ne lepădăm de credință, ceea ce va urma va fi satanizarea omului. Se aproprie vremurile, Dumnezeu știe când vor veni, când se va plini cuvântul Mântuitorului: „Căci va fi atunci strâmtoare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi. Și de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa niciun trup, dar pentru cei aleși se vor scurta acele zile”. (Matei 24: 21-22).

Tot Părintele Justin spune că lumea întreagă a devenit un Pitești uriaș. În închisoarea Pitești, generația de la 1948 a fost supusă unui experiment satanic, care a urmărit transformarea omului în contrariul său. Blasfemierea răstignirii și Învierii lui Hristos au întrecut imaginația umană. Tinerii au fost obligați să declare că Biserica este „sursă inepuizabilă de otravă care a înveninat sufletele oamenilor, adormindu-le rațiunea”, familia din care proveneau era „un cuib de viespi”, iat țara reprezenta „un amalgam de etnii”. Astăzi, nu întâmplător, pentru că artizanii globalismului și ai comunismului sunt aceiași, această teribilă agresiune antiromânească și anticreștină cunoaște o nouă recrudescență. Mărturiile sfinților închisorilor, ale luptătorilor anticomuniști din munți, ale personalităților exemplare ba nu corespund standardelor comunității facebook, ba sunt puse la index pe motiv că mărturisitorii ar fi „criminali de război”, sunt corecți politic ori au aparținut unor mișcări periculoase. Sentințele date în anii ’50 de Tribunalele Poporului, organe de execuție ale Partidului Comunist din România, au devenit normative prin legea 217, care, sub pretextul interzicerii extremismului, constituie o teribilă lovitură împotriva culturii naționale și a ortodoxiei românești. Interdicția este vizibilă în mediul academic și instituțional (cu excepția Bisericii, care a produs o "spărtură” semnificativă în sistem).

Ținta este sufletul omului, dezlipirea lui de cer. Alexandre de Marenches, fostul șef al SDCE-ului francez, spunea: „În ziua de azi nu se mai cuceresc teritorii pentru a stăpâni oamenii, se cuceresc suflete”. Atunci când nu vom mai putea distinge realul de virtual vom fi ca niște roboți dirijați din telecomandă.

Globalismul, acest nou Turn al Babilonului, continuator al ideologiei revoluției franceze, al pozitivismului, al darwinismului și al marxismului, toate caracaterizate printr-un ateism radical, ne obligă să ne închinăm rațiunii. O rațiune care exclude minunile, tainele și sfinții.

Dar, așa cum spune un cântec, "vinovații fără vină cer să se facă lumină”. Iar biruința va fi a celor care "s-au ascuns în lumina Celui nepătruns" (Nichifor Crainic), căci așa cum a spus Părintele Calciu fraților Victor și George Roncea, care a profețit bătălia Noului Komintern cu sfinții închisorilor, mărturisitorii vor fi alături de noi pentru a-i apăra.

 

Florin Palas este profesor și jurnalist, fost președinte al Ligii Studenților Brașov, fondator al Centrului Rezistenței Anticomuniste, în cadrul căruia a efectuat cercetări privind fenomenul bolșevic și a cules mărturii de istorie orală ale supraviețuitorilor anticomuniști din rezistența armată din Munții Făgărașului și ale unor mari mărturisitori ai închisorilor comuniste. A fost unul dintre coordonatorii lucrării „Eroi pentru România. Brașov, 15 noiembrie 1987 – mărturii, studii, documente” (alături de jurnalistul Victor Roncea și luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski), îngrijitor al lucrărilor de memorialistică "Victime și călăi” (al cărei autor este președintele Asociației Foștilor Deținuți Politic din România, Octav Bjoza), "Generația neînfrântă” (scrisă de luptătorul anticomunist, dr. Teofil Mija) și "Destăinuirile unui pribeag” (lucrare aflată sub tipar, cuprinzând memoriile de război, de prizonierat în lagărul sovietic din Oranki și încarcerare în temnițele comuniste din România ale ofițerului Stelian Rădulescu). A publicat recent lucrarea GENERAȚIA MĂRTURISITOARE – Aspazia Oțel Petrescu și Nicolae Purcărea – Mărturii inedite și a îngrijit, împreună cu Crina Palas, lucrarea Poeți după gratii, editată de Mănăstirea Petru Vodă.