ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


În primul dialog cu profesorul Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române și director al Institutului de Sociologie al Academiei, nu s-a înfățișat, conform viziunii sale, „cea mai mare amenințare la adresa României de azi: negarea postulatului național". Reputatul sociolog ne atrăgea atenția că „presa sistemului a dezvoltat un curent ponegritor, care batjocorește identitățile (de părinte, familial în genere, de neam, aparteneța la românitate fiind cea mai ironizată. Identitatea românească este ponegrită ca niciodată în istoria acestui popor). Ba s-a ajuns la situația stranie ca un rector universitar să declare că asumarea postulatului național al identității de neam ar fi dovada operațiilor conspirative ale Moscovei ca să slăbească alianța strategică a Românei. Ce penibil! Semnul încurajator vine dinspre rolul gândirii strategice americane prin vocea actualului președinte american, Donald Trump, care atrage atenția că viitorul nu este al globaliștilor ci al patrioților. Altfel spus, o lume fără patrioți este o lume fără viitor. Acest lucru ar trebui să-l înțeleagă guvernanții României ca să se reducă actele de încălcare a postulatului national în politicile guvernelor românești”. În al doilea dialog, profesorul ne-a vorbit despre Triumful Minciunii și ascensiunea profeților mincinoși, a enumerat fațetele multiplicatei închideri a omului induse de globalizare, ca expresii ale acesteia și a expus Lumea lui Orwell și „vocile de sirenă” ale falșilor profeți. În a treia parte, profesorul înfățișează portretul celui care azi, din poziții de conducere adeseori, îl contestă pe Dumnezeu mai ceva ca satana.


Foto: Dinu Lazăr

Victor Roncea: Ati tâlcuit pe o față surprinzătoare primejdiile lumii în ultimele două dialoguri pentru Active news. Când ați vorbit despre efectul dezastruos al prăbușirii postulatului național, în genere, a postulatelor identitare, am recunoscut metodologia noologiei, o direcție pe care ați introdus-o în știința societății și a omului prin sistemul de sociologie noologică și, într-un cadru mai larg, prin sistemul noologiei (despre care poate vom vorbi cu un alt prilej). Care sunt alte unghiuri din care vin peste lume primejdiile zilei?

Profesor Ilie Bădescu:. Una dintre primejdiile lumii noastre vine de la clevetitorii de Dumnezeu, care au devenit o sectă mondială. Aceștia aduc cea mai gravă sminteală în lume. Clevetitorul de Dumnezeu este cel ce-i impută Bunului Dumnezeu dezastrele, masacrele, catastrofele, pandemiile veacului, certându-l, clevetind cu alți sectanți ai aceleiași congregații apostatice, că n-a intervenit, n-a salvat etc., prezentând astfel, cu aer triufmător, nenorocirile ca tot atâtea dovezi ale absenței ba chiar ale inexistenței lui Dumnezeu.

Ceea ce aduce nou clevetitorul postmodern, față de ecleziastul biblic sau babilonean, este maladia chipului, închipuirea, întoarcerea pe dos a strigării ecleziastului, trufia declarației apostatice de tipul: „vedeți! Unde a fost El? De vreme ce n-a intervenit avem proba că nu este atotbun, ba chiar că nu există”. Este cea mai urâtă deformare a modelului eclesiastului propovăduitor. Acela nu-l clevetea pe Dumnezeu ci deplângea curgerea vremurilor față cu neputința omului de a schimba curgerea pieritoare a timpului și fața amăgitoare a tot ceea ce ai dobândit în lumea de aici. Pe toate le lași, ori că ești sărac ori bogat, rege ori soldat etc. încât toate ale lumii sunt „goană după vânt” și deșertăciune. Clevetitorul postmodern, în opoziție cu umilința ecleziastului, se urcă pe norii închipuirii nebune ca să anunțe lumii inexistența lui Dumnezeu. Acolo unde ecleziastul ne îndemna să nu pariem pe nimic din lumea aceasta, fiindcă toate sunt goană după vânt, clevetitorul postmodern ne îndrumă cu viclenie diavolească să pariem numai pe cele din lumea de aici fiindcă alta nu există. Să ne amintim cuvintele ecleziastului: „Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim. Mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc cu înțelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor. Am văzut tot ce se face sub soare; și iată că totul este deșertăciune și goană după vânt! Ce este strâmb nu se poate îndrepta și ce lipsește nu poate fi trecut la număr. Am zis în mine însumi: «Iată că am sporit și am întrecut în înțelepciune pe toți cei ce au stăpânit înaintea mea peste Ierusalim și mintea mea a văzut multă înțelepciune și știință.» Mi-am pus  inima să cunosc înțelepciunea și să cunosc prostia și nebunia. Dar am înțeles că și aceasta este goană după vânt. Căci unde este  multă înțelepciune, este și mult necaz, și cine știe multe are și multă durere”. (Ecleziastul 2, 13-18)

V.R.: Și cum l-ați protretiza pe acest om prin care vine sminteala?

Prof. I.B.: Concluzia ecleziastului este că toate sunt deșertăciune pe pământ față cu adevărul vremelniciei a tot și a toate și cu taina atotstăpânirii divine. În fața deșertăciunilor lumii de aici, clevetitorul postmodern devine stupid, de o mediocritate patentă, penibilă pentru făptura umană: el zbiară, țipă la Dumnezeu, îi strigă, îl defăimează pentru că toate trec, în felurite moduri, în chip firesc dar  și în forme cumplite, prin dezastre și masacre etc., după opțiunea omenirii și a elitelor ei, la urma urmelor. El, nefericitul, a căzut nu doar de la noul Adam, cel întrupat ca să ne scoată de sub triumful morții celei veșnice cu prețul morții celei de trei zile, ci el, clevetitorul, a căzut și din demnitatea tragică a vechiului Adam, care, greșind pentru el și pentru tot cosmosul, căci atunci, odată cu căderea lui, s-a produs și căderea universală, a primit în ciuda acestora toate, cu toată umilința pătimirii, și chinurile vieții celei pline de trudă și de suferință, clădind o lume după modelul nostalgiei paradisului pierdut. El n-a clevetit, nu l-a blestemat pe Dumnezeu precum clevetitorul postmodern. El a primit pătimirile muncii și a zidit o civilizație agrară împlinind porunca lui Dumnezeu : „creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul”!. În ciuda păcatului de moarte, el s-a ridicat la demnitatea de aristocrat al pământeniei, chinuit de nostalgia paradisului pierdut, nădăjduind în ciuda retragerii semnelor vădite ale grijii Tatălui ceresc, care chiar și după cădere nu l-a părăsit ci l-a ocrotit întru ziua învierii, cu toate că Adam cel vechi nu avea cum să afle despre acest plan al lui Dumnezeu. Cu atât mai penibil în mediocritatea sa patologică este clevetitorul postmodern care deși a beneficiat de darul mântuirii trece în partea potrivnicilor, a celor care se fac martori și prooroci mincinoși, zbiară că Dumnezeu n-a venit, că nu i-a dat lui raportul etc. etc. Acest apostat e mai rău decât demonii, fiindcă aceștia îl recunosc pe Iisus, noul Adam, îl mărturisesc public; „ Și iată, au început să strige și să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? ” (Matei, 8, 29) Sau, iată mărturisirea și la Marcu, cap 1, versetul 24: „Zicând: Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te știm cine ești: Sfântul lui Dumnezeu”. Aceia îl recunoșteau, iată, pe Iisus ca fiu al lui Dumnezeu, ba chiar mărturiseau ceva tulburător și anume că a venit „mai înainte de vreme”. Este aici dovada că nici îngerii nu cunoscuseră planul mântuirii omului ca dar al iubirii dumnezeiești și, deși ei, îngerii cei căzuți, se temeau de pedeapsa lui Dumnezeu pentru luciferismul lor, sunt cutremurați când descoperă că ceasul mântuirii a venit mai înainte de vreme ca să fie răscumpărat omul și să fie luată împărăția acestei lumi din stăpânirea celui rău, eliberând omul de tragedia morții veșnice, din robia lui Satan. Acesta este sensul pericopei evanghelice despre alungarea demonilor din om. Însă clevetitorul postmodern este mai degradat, mai căzut decât ni se descoperă prin îngerii cei căzuți, fiindcă, iată, aceștia îl știu și-L mărturisesc pe Iisus, ca Dumnezeu venit pe pământ, făcut om pentru mântuirea omului. El, clevetitorul postmodern, proorocește obraznic, mincinos și stupid că Dumnezeu nu există, că n-a venit și aduce, ca probă diavolească, nenorocirile unei omeniri cu toate că acestea vin peste om din vina și prin efectul păcatelor, al faptei omenești, adică din decizie umană nu dumnezeiască (și războaiele și masacrele și exterminările și degenerarea omenească etc., vin ca efecte, uneori în cascadă, ale deciziei și libertății umane dintâi și a celei de după aceea). Viclenia celevetitorului postmodern ni-l arată și prost fiindcă deși clamează libertatea totală, ca rupere de Dumnezeu, îi aduce învinuire lui Dumnezeu pentru efectul libertății omului fără de Dumnezeu. Precum spuneam în altă parte: „acest tip de om, clevetitorul de Dumnezeu, este mereu cu spatele la Dumnezeu, la care se raportează ca la un sanitar de serviciu, pe care-l apelezi precum apelezi salvarea când te copleșește o îmbolnăvire.

V.R.: Credeți că această criză prin care trecem nu l-ar putea trezi. Totuși, măcar de frica bolii poate-și aduce aminte de Dumnezeu!

Prof. I.B.: O criză, precum cea indusă de actuala pandemie, orice fel de nenorocire, adăugăm acum, ar trebui să-l oblige pe tot omul să se revadă în oglinda trufiei sale, să-și vadă neputința profundă, să vadă cât este de stupid în autonomismul lui găunos și să-și întoarcă fața către Dumnezeu. Dacă ar fi ceva mai reflexiv, el ar putea să și strige, precum Fericitul Augustin: „În mine erai, Doamne, și eu eram în afara mea și nu Te-am cunoscut”. Fiindcă ce refugiu în afară de Dumnezeu ar găsi omul neputincios la vremuri de mari nenorociri și dezastre, la ceasul morții, în fața vremelniciei a tot și a toate?! Dar el, clevetitorul postmodern se face proorocul unei omeniri fără de Dumnezeu și tot el zbiară spre Dumnezeu reproșându-I absența și etalându-și trufia de om care, iată, îl neagă pe Dumnezeu, ba, culmea vicleniei sataniste, îl blesteamă pe Dumnezeu pentru nenorocirile unei lumi care se leapădă zilnic de Dumnezeu, adică își orânduiește zilele vieții fără de Dumnezeu, fără de îngerii și de sfinții Săi. Viclenia lui, care întoarce pe dos strigarea ecleziastului, provine din aceea că el face din vremelnicia lumii, din nenorociri și suferințe reale argument apostatic, îndreptățire anticristică. Fiindcă el subtilizează adevărul descoperit omului prin Dumnezeu răstignit și înviat și anume că fericirea și salvarea de orice fel de nenorocire în frunte cu cea mai grea, cu nenorocirea morții, vine prin Dumnezeu înviat și secretul vindecării de orice nenorocire este cultura învierii, a trăi în Iisus Cel Înviat. Adam Cel Nou ne spune că viața de aici, oricum ar fi ea, este călătorie spre viața cea deplină și adevărată de la care însăși ea, viața cea de aici, primește adevăr și veșnicie. Proorocul clevetitor propovăduiește exclusivitatea acestei vieți, îl cheamă pe fiecare să creadă doar în cele de aici, întoarce pe dos sensul strigării ecleziastului biblic, care mărturisea tocmai deșertăciunea lumii de aici: „Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit vii, mi-am făcut grădini și livezi de pomi și am sădit în ele tot felul de pomi roditori. Mi-am făcut iazuri ca să ud dumbrava unde cresc copacii. Am cumpărat robi și roabe și am avut copii de casă; am avut cirezi de boi și turme de oi mai mult decât toți cei ce fuseseră înainte de mine în Ierusalim. Mi-am strâns* argint și aur, și bogății ca de împărați și țări. Mi-am adus cântăreți și cântărețe și desfătarea fiilor oamenilor: o mulțime de femei. Am ajuns mare, mai mare decât toți cei ce erau înaintea mea în Ierusalim. Mi-am păstrat chiar înțelepciunea. Tot ce mi-au poftit ochii le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nici o veselie, ci am lăsat-o să se bucure de toată truda mea, și aceasta*mi-a fost partea din toată osteneala mea. Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele și la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deșertăciune și goană după vânt și că nu este nimic trainic sub soare”. (Ecleziastul 2, 4-11). Însă pentru nici una dintre nenumăratele fațete ale deșertăciunii, Ecleziastul nu aduce vină lui Dumnezeu, nu clevetește. Fiindcă, spune Ecleziastul, „nu este altă fericire pentru om decât să mănânce și să bea și să-și înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că și aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Cine, în adevăr, poate să mănânce și să se bucure fără El?” (Ecleziastul, 2, 24-25). Întorcând pe dos înțelesurile vieții și ale lumii din strigarea ecleziastului, clevetitorul postmodern a preluat inițiativa satanizării lumii. El face lucrul acesta, întoarcerea pe dos, a tot și a toate, a înțelesurilor și a învățăturilor, chiar mai bine decât satana însuși. Pentru faptele și inventivitatea sa, satana n-ar mai putea fi învinuit. Răspunderea pentru degradarea lumii, prin smintire, a trecut aproape complet în seama omului satanizat, precum este și acest clevetitor de Dumnezeu și rătăcitor de suflete. Fiindcă el smintește lumea și, precum spune Mântuitorul: „Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.” (Matei, 18, 7)