Pionier al endocrinologiei moderne și un dascăl strălucit, Nicolae Paulescu a fost profesor timp de 31 de ani la Facultatea de Medicină din București; medic de vocație; un om de știință de talie internațională - «Valoare de Nobel», așa cum l-au recunoscut savanți de prestigiu ai lumii medicale din sec. XX - de o probitate exemplară, care a impus un standard european în cercetarea științifică românească; un ascet dedicat laboratorului său. 

Nicolae Paulescu s-a născut la 30 octombrie 1869 în București, ca fiu al unui negustor bogat – Costache Paulescu, ce a avut patru copii: doi băieți și două fete. Costache Paulescu avea relații comerciale în întreaga Europă, călătorind frecvent la Viena, Lipsca, Manchester, Paris etc. și era un pasionat al spectacolelor de operă și concertelor de tot felul. 

Tînărul Nicolae a dobîndit, din familie și din școală, o solidă cultură clasică: vorbea franceza, citea în greacă și în latină și avea o excelentă cultură muzicală: cînta la pian și interpreta cu virtuozitate arii din opere celebre, avînd o voce caldă și foarte plăcută. Dar înclinația sa naturală a fost spre studiul științelor, în speță a biologiei, chimiei și medicinei, iar în 1888 a plecat la Paris să studieze la Facultatea de Medicină. 

Student strălucit, s-a remarcat prin inteligența sclipitoare, originalitatea și profunzimea gîndirii, tenacitate și o disciplină ieșită din comun în laboratoare, astfel încît a cîștigat prețuirea marilor profesori francezi (E. Lancereux, Dastre ș. a.) care și l-au ales colaborator. Încă din 1891, după un concurs public luat cu succes, profesorul Lancereaux, reputat clinician, membru al Academiei Franceze, l-a angajat ca extern la Spitalul Hotel-Dieu din Paris, iar în 1894 l-a ales, dintre toți studenții săi, tot pe Paulescu, ca intern al Spitalului Notre Dame du Perpetuel-Secours, oferindu-i însemnate posibilități materiale (locuință, masă și multe alte avantaje). 

Modul în care Nicolae Paulescu a lucrat timp de șase ani în acel spital i-a atras admirația și prețuirea colaboratorilor și a conducerii instituției. În 1897 a obținut titlul de Doctor în Medicină și Chirurgie și a fost numit medic adjunct al spitalului. Concomitent cu studiile medicale s-a înscris la Facultatea de Științe din Paris, urmînd la Sorbona cursurile și lucrările practice de fiziologie generală, comparată și vegetală, chimie organică, anorganică și biologică, botanică, trecînd cu succes toate examenele, astfel încît în 1899 și-a luat Doctoratul în Științe, iar în 1901 a devenit și Doctor al Universității din Paris, Sorbona. Atrăgînd peste tot atenția marilor profesori datorită calităților sale profesionale și umane, încă de atunci Nicolae Paulescu a desfășurat împreună cu aceștia o serioasă activitate științifică, elaborînd lucrări devenite de referință. După 12 ani petrecuți la Paris, în care își făcuse un nume respectat și o bună situație materială, Paulescu s-a întors în țară în 1900. Cu o bogată experiență practică și posedînd trei titluri de Doctor, a fost numit profesor la Universitatea din București. Trebuie spus și că, datorită prestigiului pe care și-l crease, încă din 1897 primise oferta de a fi Profesor de Medicină la Universitatea din Fribourg (Elveția), dar a refuzat-o, preferînd să se întoarcă în țară și să lucreze în folosul României. 

Ca o dovadă a înaltei aprecieri de care s-a bucurat în capitala Franței, profesorul Lancereaux a decis ca două posturi de medic intern la Spitalul Notre Dame du Perpetuel-Secours să fie rezervate de atunci încolo pentru doi tineri stagiari români recomandați de profesorul Paulescu dintre studenții săi de la Facultatea de Medicină din București. Alegerile s-au dovedit întotdeauna judicioase și toți foștii interni s-au întors în țară ocupînd funcții importante în învățămîntul superior medical sau locuri de frunte în ierarhia medicală, contribuind la dezvoltarea științei și a sistemului medical din România.

Altă înaltă dovadă a aprecierii activității lui Nicolae Paulescu în Franța o constituie acordarea în 1902 de către Ministerul Instrucțiunii Publice și Belle-Artelor din Paris a titlului de „Officier d’Academie”, iar Ministerul Afacerilor Străine al României i-a eliberat Brevetul prin care era autorizat să poarte „Palmele Academice”, ordin acordat de Ministerul Instrucțiunii Publice Franceze.

La București a fost profesor la Facultatea de Medicină, practician în spitale, cercetător în laborator, preocupat în aceeași măsură de efectuarea cercetărilor științifice cît și de comunicarea, verbală sau scrisă, a rezultatelor acestora. După primul război mondial a contribuit la reorganizarea învățămîntului superior medical la nivelul noii Românii întregite.

În același timp, se interesa discret de posibilitățile de întreținere ale studenților; nu puțini erau aceia care, lipsiți de mijloace dar dînd dovadă de o excepțională pregătire la examene, cînd se prezentau la secretariatul facultății ca să-și plătească taxele, constatau că fuseseră plătite deja de Profesor. De-a lungul întregii sale cariere a colaborat și s-a bucurat de prețuirea unei întregi pleiade de personalități, inclusiv evrei. De asemenea, numeroșii săi studenți evrei de la Facultatea de Medicină din București recunoșteau că, în ciuda dificultăților doctrinare ale vremii, la examenele Profesorului Paulescu contau numai cunoștințele dovedite și niciodată etnia candidatului. 

Pentru a avea dimensiunea pasiunii și a efortului depus de Nicolae Paulescu în slujba medicinei românești și universale, amintesc cîteva dintre contribuțiile sale valabile și astăzi (cu precizarea esențială că, începute în laboratoarele Franței, cele mai importante au fost făcute în România, în laboratoare incomparabil mai puțin dotate decît cele din Franța, SUA, Germania, Canada etc., fapt ce sporește valoarea eforturilor și, de ce nu, a geniului dovedit de omul de știință Nicolae Paulescu). 

- a fost primul care a efectuat corect hipofizectomia; numai că metoda sa este cunoscută astăzi ca metoda lui ... Cushing; 

- a fost printre primii care a practicat tiroidectomia, dovedind că tiroida este o glandă cu secreție internă și nu un centru de dezintoxicare; 

- este cel care a precizat etiologia gușei exoftalmice și a obținut rezultate surprinzătoare prin administrarea sulfatului de chinină în Boala lui Basedow, considerată pînă la dînsul incurabilă;

- are contribuții esențiale în tratamentul febrei, fiind cel care a introdus aspirina în terapeutica umană;

- a cercetat tiroida, splina, glandele suprarenale, hipofiza, anevrismele – cu rezultate rămase în vigoare și astăzi, dar activitatea sa de endocrinolog a culminat în cercetarea pancreasului, domeniu în care a reușit identificarea proprietăților antidiabetice ale extractului de pancreas și izolarea insulinei, descoperire fundamentală, de care a fost neleal deposedat. Titlul de descoperitor al insulinei i-a fost, totuși, recunoscut postum, în 1971. 

În legătură cu așa numita insulină existau o serie de cercetători precursori. Realizarea unei descoperiri presupune atît identificarea fenomenului cît și interpretarea lui corectă. Aceste două condiții nu au fost îndeplinite de nici unul din numeroșii cercetători dinaintea lui. Cercetările lui Nicolae Paulescu au început la Paris, la îndemnul și sub controlul profesorilor săi Lancereaux și Dastre și au continuat din 1910 în România. În 1916, ca urmare logică a investigațiilor de pînă atunci, a obținut un extract apos de pancreas pe care l-a injectat în sîngele unui cîine diabetic iar rezultatele au confirmat că simptomele diabetului au fost imediat, deși temporar, suprimate. 

Izbucnirea primului război mondial și ocupația Bucureștiului de către trupele Puterilor Centrale l-au silit să-și întrerupă experimentele menite să lămurească rolul pacreasului în diabet; Facultatea de Medicină a fost închisă, laboratoarele sigilate. Abia în 1919 și-a putut continua studiul metodic, iar în „Tratatul de Fiziologie Medicală», vol. II, apărut în 1920, la capitolul „Pancreasul asimilator” a publicat pentru prima oară concluziile cercetărilor sale experimentale care demonstrau că injecția intravenoasă a extractului pancreatic are ca efect «dispariția simptomelor diabetului». 

Este important de precizat și că, deși editat în România, la Editura Cartea Românească, volumul a fost publicat în limba franceză și difuzat în lumea științifică occidentală prin Editura Vigot Freres din Paris încă din anul 1920. Prin urmare, 1920 poate fi considerat ca anul în care Nicolae Paulescu a anunțat, în scris, lumii științifice descoperirea sa. Apoi, între 23 aprilie și 23 iunie 1921, a prezentat și la Secția Română a Societății de Biologie din Paris patru comunicări asupra rezultatelor sale, publicate în „Comptes rendue de la Societe de Biologie” (Paris). Simultan, în 22 iunie 1921 a trimis la „Archives Internationales de Physiologie” din Liege (Belgia), care grupa în jurul ei pe cei mai importanți fiziologi ai epocii, încă un articol – exhaustiv, în care pe 26 de pagini aducea contribuții noi asupra cercetărilor sale – care a apărut la 31 august 1921.

Prin urmare, sediul apariției (România), difuzarea prin intermediul unei edituri pariziene, limba de cea mai mare circulație la acea dată (franceza), lista colaboratorilor și reputația revistelor franceze și belgiene făceau ca difuzarea lucrării lui Nicolae Paulescu să fie asigurată și era greu de admis că ea ar fi putut să fie trecută cu vederea de savanții preocupați de această problemă și, desigur, de către cercetătorii începători, care în activitatea lor trebuie să pornească de la rezultatele predecesorilor, pe care e normal să le cunoască. 

Dovezi de necontestat ale difuzării imediate a descoperirii lui Nicolae Paulescu pe continentul nord-american sînt: 

- scrisoarea elogioasă primită de acesta de la Ernest L. Scott, profesor de fiziologie la Columbia University din New York, în care îl felicită pentru articolul publicat în „Archives Internationales de Physiologie” din Liege (Belgia); 

- lucrările lui John R. Murlin și colaboratorii săi de la Laboratorul de Fiziologie din Rochester (SUA), care în octombrie 1921 citează rezultatele lui Paulescu asupra „Extractelor apoase asupra pancreasului”.

La 10 aprilie 1922, profesorul Paulescu a cerut Ministerului Industriei și Comerțului din România un Brevet de Invenție intitulat „Pancreina și procedura fabricării sale”, care i-a fost acordat, sub nr. 6255, dar nu l-a putut exploata din cauză că în epocă, în România nu exista o industrie farmaceutică în care să fie preparat impecabil acest prețios medicament, izolat de el în laborator. Trebuie spus și că americanul Scott, menționat mai sus, i-a propus să-i cumpere patentul pentru a fi înregistrat în Statele Unite, însă Nicolae Paulescu a refuzat, considerînd că este important ca această uriașă descoperire pentru patrimoniul universal să fie recunoscută și să aparțină României.

După zece luni de la apariția lucrărilor lui Paulescu, doi tineri canadieni - Banting și Best – primul un medic cu doar trei ani de experiență, al doilea, abia absolvent, lucrînd în laboratorul de Fiziologie al profesorului MacLeod de la Universitatea din Toronto (Canada), timp de numai șase săptămîni și chiar în lipsa profesorului, care s-a dovedit ulterior că era în vacanță, au publicat în februarie 1922 un articol cu o documentație precară despre primele lor rezultate în hiperglicemia cîinilor diabetici, folosind un extract pancreatic, în care nu aduceau nimic nou față de descoperirile lui Nicolae Paulescu, dar citau în mod eronat studiul său, dovadă că îl cunoșteau. Textul acestora putînd fi considerat, cu indulgență, cel mult o confirmare a unora dintre concluziile lucrărilor profesorului român. Deși anunțau mai puține rezultate decît Nicolae Paulescu și nu aduceau nimic nou în domeniu, premiul Nobel pentru Medicină pe anul 1923 a fost acordat canadienilor Banting, MacLeod și  Best de la Universitatea din Toronto pentru descoperirea și izolarea principiului antidiabetic al pancreasului. 

Trebuie reținut însă și că premiul Nobel acordat lui Banting și MacLeod a încoronat descoperirea fundamentală, adică a principiului activ al pancreasului și nicidecum purificarea insulinei în vederea aplicării ei în tratamentul diabetului uman: or, și din acest punct de vedere, prioritatea lui Paulescu era indiscutabilă, dovadă Brevetul de Invenție amintit mai sus. Lucrurile stau astfel din cauză că nici purificarea insulinei și nici prepararea ei pe scară industrială nu aparțin lui Banting, Macleod și Best, ci chimistului J. B. Collip, care a făcut ulterior semi-purificarea în vederea aplicării ei în terapia umană și finalmente chimiștilor Clowes și Walden ai Societății Eli Lily Company, care au realizat purificarea prin fracționare izoelectrică și lansarea produsului pe piața mondială.

Nicolae Paulescu a protestat la Comisia Premiilor Nobel, dar i s-a replicat că regulamentul acesteia nu permite recunoașterea greșelilor și retragerea unui premiu odată acordat. Chestiunea a fost reluată de statul român în anii ’70, cînd s-au obținut importante recunoașteri ale primordialității lui Nicolae Paulescu și a fraudei canadiene, inclusiv de către unii din cei implicați, aflați încă în viață, dar răspunsul final a rămas același: politica Comisiei Nobel nu permite recunoașterea greșelilor și nici retragerea unui premiu odată acordat. 

Nicolae Paulescu a fost primit în Academia Româna ca membru postmortem în anul 1990, într-un moment în care vicepreședintele acestui înalt for științific era Președintele Federației Comunităților Evreiești din România, Nicolae Cajal. Prin anii 2000, nu mai știu exact cînd, Societatea de Diabetologie din România, de comun acord cu autoritățile franceze, a avut intenția de a pune o placă omagială pe zidul spitalului din Paris unde a lucrat în tinerețe Nicolae Paulescu. O sarabandă a denigratorilor a făcut ca întreprinderea să fie oprită.  

       

Nicolae Iorga, în necrologul pe care i l-a publicat lui Nicolae C. Paulescu în revista „Neamul românesc‟, din 29 iulie 1931, arăta că acesta «a trăit ca un mucenic și a murit ca un sfânt <și> înfățișează în chipul cel mai expresiv pe învățatul român, așa cum îl fac cele mai bune tradiții ale țării noastre».

Nu fac apologia urii de rasă, nu neg suferințe istorice și nici nu propovăduiesc cultul vreunei persoane intrate sub incidența legislației în domeniu. Doar semnalez cîteva erori, cu speranța că ajută la dreapta așezare a chestiunilor - în justiție și în mentalul colectiv. 

Actualmente, în legătură cu savantul Nicolae C. Paulescu sînt fluturate în spațiul public cîteva falsuri grosolane. Detractorii spun despre dînsul că era atît de împătimit după svastică (numaidecît nazistă, se înțelege) încît o avea încrustată pe mobila din birou și brodată pe pernele canapelei pe care-și odihnea... iertare de vorba proastă, fundul. La fel ca Octavian Goga, și Paulescu ar fi cerut să-i fie pusă pînă și în sicriu. Nu mai intru în discuția asupra zvasticii interbelice, deoarece am făcut-o altădată. 

Observ doar că în cazul lui Nicolae Paulescu lucrurile sînt ușor de verificat: din fericire, casa în care a trăit există. Este vorba de faimoasa „Casă cu ferestre bombate” din București, astăzi transformată în muzeu și în care se păstrează o serie de obiecte ce i-au aparținut lui Nicolae Paulescu, inclusiv mobilier original. Așa încît oricine poate vedea dacă e sau nu vreo zvastică pe mobilier sau pe alte obiecte ale sale.

În ce privește zvastica cu care ar fi cerut să fie înmormîntat, spre deosebire de Goga, iarăși lucrurile sînt mult mai clare. Dacă Octavian Goga a murit intempestiv, în urma unei crize cardiace sau otrăviri, încît decizia cu privire la înmormîntare nu i-a aparținut, în cazul lui Nicolae Paulescu lucrurile stau invers: savantul era bolnav de multă vreme și perfect conștient de sfîrșit a dispus el însuși cum să fie înmormîntat iar chestiunea a fost relatată în ziare. 

Suferind de o afecțiune a rinichilor, care s-a transformat în cancer, cu cîteva săptămîni înainte de a muri a fost operat. Medic experimentat și lucid a înțeles că evoluția nu e cea bună și că nu va supraviețui. A chemat preotul – Nicolae Paulescu era un om profund credincios, care mergea în fiecare duminică și mare sărbătoare la biserică; era enoriașul bisericii Sf. Mina din București – s-a spovedit și împărtășit și a spus cum să fie înmormîntat. 

A dorit să fie prohodit de un singur preot: duhovnicul său Ghiță Popescu de la biserica Sf. Mina; a cerut să nu fie așezat pe vreun catafalc impunător ci pe canapeaua din biroul său. A cerut să-i fie îmbrăcată perna pe care își va odihni capul pentre veșnicie în tricolorul românesc, iar la mormînt să-i fie pusă o mică sculptură pe care i-o făcuse sculptorul Dimitrie Paciurea și pe care în timpul vieții o ținea în birou: Capul încoronat cu spini al Mîntuitorului Iisus Hristos, inspirat din ultimele Lui cuvinte rostite pe Cruce: «Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!». Atît.

O omisiune deliberată despre Nicolae C. Paulescu este aceea că s-a opus, prin scrierile sale și prin viața de zi cu zi, ateismului și materialismului - doctrine ce i-au fost ulterior impuse României prin înțelegerile suprastatale de după cel de-al doilea război mondial, cu consecințe pe care le trăim și astăzi.