Polonia se află între Germania şi Rusia, în Câmpia Europei de Nord. Populaţia ei este de 38 de milioane de locuitori. România, la sud, se află lângă Prut şi e traversată de Carpaţi. Are o populaţie de circa 20 de milioane.

Din cei circa 82 de milioane de locuitori ai statelor ce se află de-a lungul frontierei estice (Polonia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria), circa 58 de milioane trăiesc în Polonia şi România.

Vizita lui Joe Biden în România şi cea planificată de preşedintele Barack Obama în Polonia arată modul în care priveşte Washingtonul această regiune şi, cel puţin pentru moment, lumea. Cum vor evolua lucrurile depinde, desigur, de ruşi şi de cursul crizei din Ucraina.

Toate statele satelit ale URSS au ieşit şifonate după căderea vechiului regim, în 1989. Sub multe aspecte, aceste daune au fost unele produse de ele însele: personajul negativ a fost un român, Nicolae Ceauşescu. Ceauşescu a urmat o linie anti-sovietică, rămânând în Pactul de la Varşovia, dar demonstrând o ostilitate singulară faţă de URSS. Îmi amintesc că americanii erau mişcaţi de România lui Ceauşescu, pentru că, fiind anti-sovietic, se presupunea că, prin definiţie, era proamerican.

Spre mirarea Americii, nu a fost. Nici măcar pro-român, dat fiind că a conceput o schemă de plată a datoriei externe care a distrus vieţile unei generaţii de români, pentru că marea majoritate a producţiei agricole şi industriale lua drumul exportului. Pe lângă asta, el a creat sistemul de coşmar al Securităţii.

Lumea abia de a observat. Când a venit sfârşitul, a fost şi sfârşitul lui Ceauşescu şi al soţiei sale, singurii lideri est-europeni care au fost executaţi (pe fondul unei lupte intense între facţiuni).

România contează pentru Rusia din două motive. În primul rând, este la Marea Neagră, iar Marea Neagră este calea sudică de acces maritim al Rusiei către lume. De aceea, ruşii trebuie să păstreze Sevastopolul şi Odessa contează mult pentru ei. Ruşii ştiu că au nevoie de acces la Bosfor, care e controlat de turci.

Dar avioanele americane din România şi navele române din Marea Neagră ar putea complica semnificativ viaţa ruşilor, inclusiv poziţia lor în Caucaz, pentru că şi Georgia e la Marea Neagră. Ar trebui ţinut minte că sporirea forţei navale este pe agenda româno-americană, iar ambele ţări înţeleg ce probleme ca ridica aceasta pentru Rusia.

A doua provocare e că România poate produce suficiente hidrocarburi, inclusiv petrol. Singură carte importantă a ruşilor în acest joc este energia exportată în Europa. Dacă reuşesc să-şi menţină acest avantaj, presiunea va fi mare şi această presiune economică poate fi transformată în presiune politică. Nu există o alternativă energetică simplă la Rusia, dar poate fi creată una din mai multe surse.

Dacă nu putem înlocui Rusia, atunci să-i reducem puterea. România are energie şi alte resurse pentru a contribui la asta, iar declaraţiile publice ale SUA şi României au inclus şi angajamentul că România se va concetra pe producţia de energie, ca element critic al parteneriatului strategic cu SUA. Nu este atât de simplu pe cât sună. România are reputaţia unor proceduri complexe şi care nu prezintă garanţii de emitere a avizelor pentru exploatare.

Acesta este un alt punct în care noua strategie a României se intersectează cu intersele Rusiei. Românii văd că Rusia îşi extinde influenţa în regiune şi în special în România. Ruşii fac asta prin mijloacele tradiţionale, folosind serviciile de informaţii pentru a manipula procesul politic în România.

Ei pot folosi relaţiile comerciale, pentru a crea reţele de influenţă care să facă astfel ca rezistenţa în faţa ruşilor să fie foarte costisitoare pentru români. Ruşii folosesc Gazprom şi subsidiarele sale şi alte companii ruse pentru a înveşti în companii româneşti şi din regiune. Acordurile sunt atractive pentru ambele părţi, atât din punct de vedere al afacerii, dar şi pentru că îi fac pe ruşi să influenţeze decisiv politica energetică şi dinamica politică.

Acesta este ceea ce numesc imperialism comercial: folosirea acordurilor, în special energetice, pentru a crea puncte de blocaj în sistemul politic atunci când interesele ruse sunt ameninţate. Strategia nu se reduce la România. Deşi este mai puţin neplăcută decât ocupaţia sovietică, această strategie este o provocare la adresa influenţei SUA.