Am întâlnit ieri din întâmplare o doamnă cu care nu mai vorbisem de ani. De mai bine de zece ani... Din vorbă în vorbă, mi-a mărturisit dorinţa disperată de a avea un copil. Se apropia de 40 de ani, făcea tratamente de peste un an... Însă când mi-a spus, pe un ton foarte relaxat, că nici măcar nu îşi mai aminteşte numărul avorturilor pe care le-a facut m-a luat ameţeala. Şi fără nici o urmă de judecată, faţă de ea sau faţă de atâtea alte femei care au făcut cândva asta, toate într-un fel sau altul victime, simt că trebuie însa să descriu ce am văzut ieri...pentru că nu mai poţi fi acelaşi după ce vezi asta...

Am vazut o femeie frumoasa, la o varsta frumoasa, care aparent avea tot ce isi dorea, in sfarsit: casa, masina, magazinul visat - ultimul copil fusese avortat pentru ca de-abia isi deschisese magazinul si nu era momentul potrivit pentru un bebe. Acum in sfarsit avea tot. Acum in sfarsit se simtea pregatita. Acum nu isi dorea nimic mai mult decat sa aiba un copil. Acum insa... nu mai putea! Un aspect pe care probabil ar trebui sa il ia in calcul toate femeile care decid sa se lase chiuretate pe banda, an dupa an dupa an, prunc dupa prunc dupa prunc, pana le uita numarul, de parca si-ar scoate un dinte... O masea...Sau un cos...crezand ca nu exista nici un risc, ca nu exista nici o repercursiune, ca nu exista urmari trupesti si, poate mai grav, sufletesti, crezand ca Dumnezeu doarme si ca va continua sa ne trimita suflete in dar pe banda rulanta, chiar daca noi le strivim si le aruncam fara mila in cosul de gunoi al lumii... crezand ca nu vom da niciodata socoteala pentru ceea ce facem...

Cel mai mult m-a frapat insa faptul ca in ochii ei mari si senini nu se vedea nici o urma de regret pentru toti copiii ucisi ...desi nu erau putini. Ar fi putut fi o sala de clasa plina de copii, asta pot sa va spun...

In ochii ei mari si senini nu se vedea nici o lacrima pentru toate manutele strivite, pentru toate piciorusele care nu vor alerga niciodata vesele prin iarba uda, pentru toti ochisorii care nu vor privi niciodata cu mirare ploaia, pentru toate guritele care nu vor putea niciodata rosti cu glascioare pline de iubire "Mama, te iubesc!", pentru toate bratele firave care nu o vor imbratisa vreodata cu dragoste si cu dor, pentru toate inimioarele micute care nu vor bate niciodata cu emotie aducandu-i flori si felicitari desenate stangaci de 8 martie, pentru toate chipurile cu ochisori mari si senini si frumosi ca ai ei care nu au avut norocul sa vada si ei lumea, pentru toate visele lor poate marete care nu au avut loc pe lumea asta, pentru toate versurile frumoase pe care nu le vor scrie niciodata, pentru toate cantecele pe care nu le vor canta, pentru toate ideile lor minunate care nu vor putea fi niciodata rostite... Si poate ar fi putut schimba lumea. ..

Nici macar nu stiu ce m-a intristat mai tare...

Durerea unei femei care dorea copii si acum, dupa atatea avorturi dintre care unul prost facut, nu mai putea avea...?!

Durerea din acel magazin in aparenta frumos, dar care a costat atat de mult... ?! Caci sufleteste vorbind era doar o gradinita pustie, fara rasete de copil, fara sosetute aruncate prin colturi, fara ghetute care sa il astepte cu infrigurare pe Mos Nicolae, fara desene colorate, fara cantece vesele, fara poezioare recitate cu obrajori incinsi de emotii, fara fastaceli, fara plansete de cateva minute urmate de ras si de imbratisari pure si calde cum numai copiii iti pot da...

Sau durerea de a vedea ca in ochii mari si senini ai mamei, care s-ar umple acum de lacrimi de bucurie daca ar vedea o ecografie cu un prunc de cateva saptamani si s-ar bucura nebuneste de fiecare mm de trup de om si de fiecare degetel care se contureaza zi dupa zi in burtica ei, in aceeasi ochi mari si senini nu gaseam acum nici o lacrima pentru toti copilasii pe care ii ucisese deja, ale caror suflete plangeau acum in magazinul ei. In gradinita ei pustie...

Plec coplesita, ametita si asa de indurerata ca parca nu mai pot sa simt nimic, sunt ca anesteziata. Caci imi e gandul doar la cele peste 20 de milioane (!!!) de avorturi facute in tara noastra pustie de atatea vise, ca o gradinita uriasa golita de atatea poezii si de atatea cantece si de atatea glasuri de copil, care ar fi putut schimba poate lumea. Goala de atatea rasete curate de copil si de atatea lacrimi si de atatea brate intinse cu iubire... Si plina de tanguirea si de jalea atator suflete strivite fara nici un strop de mila sau de pocainta.

Caci mai avem o tara undeva... Undeva, in locul neclar unde se duc copiii morti nebotezati, ucisi cand nu se puteau apara.

Da, mai avem o tara, care nu se vede, dar se simte si se aude uneori in plansetul ploii si in vuietul vantului si in cosmarurile pe care le avem uneori noaptea si in nefericirea pe care o simtim uneori si nu stim de ce...

Da, mai avem o tara nevazuta, neauzita, nebotezata, de copii omorati fara mila.

Si nu judec! Nu vreau, nu pot si nu ajuta cu nimic. Nu doar copiii sunt victime, ci si mamele si tatii si noi... Noi toti, locuitori ai unei tari pline de fantome de prunci ucisi fara mila.

Scriu toate astea pentru ca mi-as dori macar atat....
Macar atat....
Sa ne para macar rau!