ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Câtă nevoie avem de riduri într-o lume a botoxului, de chipuri încărunţite blând în valul ăsta de chipuri perfecte, dar încruntate...de oameni plăcuţi într-o lume de oameni care, prea obsedaţi de a fi frumoşi, uită să îl mai placă pe cel din faţa lor....

English Bar. Hilton. Cât timp a trecut de când n-a mai fost aici.... E adevărat, nu prea mai avea sens de când s-a lăsat de fumat. Deşi, atmosfera e atât de cozy şi de caldă cum în puţine alte locuri mai găseşti. Da, hai să intrăm...

O loveşte un val năucitor de nostalgie. Amintiri atât de diferite, mirosuri, arome din atâtea tari, Hermes Merveilles împletindu-se cu gust de trabuc şi cognac, cum îi plăcea să le îmbine, călătorii, priviri, din fotoliul acela roşu din spate îi zâmbeşte povestea unei iubiri nebuneşti, ca o flacără ce cuprinde pământul şi arde tot în jur. Ah, şi acolo seara aia când el, cel care se scria pe atunci în inima ei cu E mare :) şi-a petrecut aici ziua de naştere, doar cu ea, spunându-i că n-ar dori să fie nicăieri altundeva. Poate una dintre cele mai simple, dar cele mai frumoase declaraţii de iubire, mai ales venind de la o fire atât de complexă şi chinuită de întrebări, căutări, frământări, vise, pasiuni, dorinţe, curiozităţi, nevoi, ca a lui. Ca a ei. Ca a lor. Zâmbeşte. Ce mare lucru...să fii unde vrei să fii...

Petrecerile nebune, neapărat până la răsărit, uneori săptămâni întregi cu zile pline şi nopţi nedormite. Nopţile albe din Ibiza... Până şi nopţi desprinse parcă din "Şatra" lui Emil Loteanu. Ce nebunie! Trei zile şi nopţi petrecute fără a închide un ochi, în spiritul acela ţigănesc autentic, rebel, frumos, sălbatic, îndrăzneţ. Cu muzica aia veche, ţigănească, adevărată care îţi scotoceşte nemiloasa prin toate cotloanele sufletului găsindu-ţi răni ascunse de care credeai că ai uitat demult, muzica aia cântată cu lacrimi de muzicieni geniali, absolut geniali, cu un foc în inima ce poate face bărbaţi în toată firea să îşi rupă cămaşa de pe ei, plângând. Cu dansatoarele cu rochiile lor roşii cu flori mari şi priviri ce te hipnotizau, desprinse parcă dintr-un film, învârtindu-se ameţitor în sala de bal a castelului, cu el luând-o în braţe şi învârtind-o ca într-un vis... Îi năvălesc toate astea în minte într-o fracţiune de secundă...şi parcă ameţeşte de amintirea atâtor trăiri... Se aşează repede, se fâstăceşte...Dar nu apucă să îşi revină...vede colţul din stânga, şi parcă vede surâsul Ancăi, Ibiza, prietenele ei frumoase, St Tropez, petrecerile, yachturile, şi apoi parfumul acela arăbesc, cel mai scump din lume, chipul şamanului din Ecuador....Vede atâţia ani cu munca nebună, când a sfidat de atâtea ori limitele oboselii, atâtea daţi când a făcut imposibilul, atâtea curse de maşini, atâtea zeci de mii de km, atâtea reuşite sărbătorite zgomotos şi atâtea eşecuri îngropate repede c-un zâmbet, atâtea minuni şi daruri, atâtea începuturi, atâtea vise devenite realitate, uneori peste noapte, alteori după ani întregi de nopţi nedormite, atâtea ceasuri frumoase, de poezie, amintiri, planuri ţesute cu entuziasm, râs cu poftă şi conversaţii geniale cum numai cu unii oameni poţi avea... Ştii, oamenii aia alături de care totul pare posibil, nu, nimic nu e prea greu... Din întreaga încăpere răsună parcă râsul ei de ieri, râsul acela cu poftă, cu pofta aia nebună de viaţă a unui om căruia nu-i pasă de nimic, cum era... Ca un armăsar pur sânge imposibil de domesticit, dar pe care nici nu vrei parcă să îl imblânzeşti, poate că ăsta e farmecul său, atât de rar în zilele astea când până şi originalitatea respecta un şablon. Imagini atât de vii i se derulează ameţitor prin faţă ochilor, în câteva minute îi trec din nou prin inima atâtea chipuri, locuri, atâtea locuri...amintiri, atâtea amintiri...vise, atâtea vise...flăcări, atâtea flaăari ce-au ars an de an, mai tare, din ce în ce mai tare, în inima ei...

Deodataă, o prezenţă blândă o scoate din trecut şi o aduce domoală în prezent, cu o voce caldă, ca a unei mame iubitoare, pline de răbdare, căldura şi tact. O ştie. Da, da, o cunoaşte. Întoarce capul şi, într-adevăr, o recunoaşte. E tot ea... martora discretă, caldă, placută a dimineţilor lor de whisky, trabuc, săruturi şi vis. Ea, complicea lor tăcută, iubitoare, plină de grijă, răbdare şi drag.... Ea, cea mai plăcută bărmănţă de pe pământ. O iubea şi atunci, o iubeşte şi acum. Acum şi mai mult. Are chipul puţin mai îmbătrânit, luminat însă parcă şi mai tare de zâmbetul acela bun.

Dar aproape că-i vine să plângă când vede cât de tare a încărunţit de când nu s-au mai văzut... Şi nu, părul nu îi e deloc vopsit. De un firesc şi de o naturaleţe ce au cucerit-o din primul minut în care ochii li s-au întâlnit, doamna de la English Bar îi arăta cât de frumoşi sunt oamenii care nu se sfiesc să îmbătrânească firesc.

Privindu-i chipul bun, atât de natural, îşi dă seama câtă nevoie avem de firesc... câtă linişte îi aduce chipul asta ridat discret, atât de frumos, părul ei nevopsit, tenul nemachiat, înfrumuseţat doar de sclipirea din ochi şi de zâmbetul unic, atât de cald. Privind-o tot aici dupa atâţia ani, neschimbată, glumind la fel de nonşalant şi de familiar, realizează câtă nevoie avem de statornicie, într-o lume ce se schimbă atât de rapid. Şi câta nevoie avem de curăţie, de natural, de simplitate şi cuminţenie, într-o lume a formei şi a agresivităţii prostului gust ascuns sub tone de machiaj şi de silicon. Câtă nevoie avem de riduri într-o lume a botoxului, de chipuri încărunţite blând în valul ăsta de chipuri perfecte, dar încruntate...de oameni plăcuţi într-o lume de oameni care, prea obsedaţi de a fi frumoşi, uită să îl mai placă pe cel din faţa lor....să îl vadă, să îl asculte şi să fie mai preocupaţi de toate astea decât de lacul de unghii, de nuanţa părului, de culoarea rujului.

Femeia aceasta, atât de curată, împăcată, naturală, firească, cu alegerea ei asumată de a nu-şi vopsi părul încărunţit, aici în mijlocul unui Bucureşti de fiţe, atât de fals, întrebându-l pe străinul singur şi depresiv cu un ton vesel de mamă iubitoare dacă îl mai doare mana şi dacă mama lui e bine şi dacă vrea tot Ginger Ale şi Cohiba, ca şi cum se ştiu dintotdeauna, deşi l-a văzut doar o dată, femeia asta care a iubit-o din prima clipă, cât era ea de nebună, rebelă, năvalnică, şi o îmbrăţisează şi acum, după atâţia ani, cu aceeaşi iubire, femeia aceasta atât de normală - şi tocmai prin asta atât de altfel -e ca o oază de linişte.

Şi e în privirea ei ceva de mamă, când o priveşte cu uimire pe faţă nebunatică de ieri, purtându-şi şi acum, ca şi cu ani în urmă, cu acelaşi curaj, inima în zâmbet. Şi parcă tresare cu surprindere văzând o inimă îmbătrânită frumos, întocmai ca şi părul ei cărunt de care nu se îndură să îl vopsească. Se îmbrăţisează, îi ia comanda şi pleacă grabită spre bar, acelaşi lucru pe care-l face cu atâta iubire, în fiecare seară, de atâţia ani. Femeia aceasta devine dintr-o dată pentru ea un reper pentru linişte şi firesc... ca o insulă de normalitate într-o lume nebună, nebună, nebună.

Şi inima ei nu îşi doreşte decât să înveţe să îmbătrânească la fel de frumos ca ridurile astea superbe ale acestei doamne, născute din grija pentru alţii... Ca cearcănele ei blande, din nopţi când a ascultat oameni pe care nu-i mai ascultă nimeni. Ca mâinile ei atente, deprinse a-i servi impecabil pe alţii, ca fiinţa ei plină de o solicitudine neservilă, ca tot conceptul acesta de om care a învăţat că nu trebuie neapărat să fii frumos ca să fii plăcut. Trebuie doar să asculti, să vezi, să iubeşti, să îţi pese.

Că nu trebuie să te temi că îmbătrâneşti, ci să ştii să îmbătrâneşti frumos...împăcat....cu tot cu greşeli, iubiri, pasiuni, nebunii, scăderi, micimi, găsiri, plecări şi regăsiri...cu tot cu nopţi pierdute . Sau câştigate. Cu tot cu flăcări. Care ard tot în jur. Sau dau viaţă. Cu tot cu căderi. Şi cu tot cu ridicări. Cu tot cu lucruri pe care nu le-ai mai face niciodată, cu lucruri pe care le-ai repeta, cu tot cu greşeli, atât de multe greşeli, cu tot cu multele lecţii învăţate uneori prea scump, cu tot cu iluzii şi himere, cu tot cu clipele când ai fost unde ai vrut să fii şi cu tot cu celelalte, cu tot cu un "nu regret nimic" atât de greu de rostit uneori, cu tot cu determinarea de a nu mai greşi. Cu toate astea, asumate firesc şi asezate cuminţi într-un rid zâmbitor sub ochi, şi-n lumină din inimă. Inima pe care îndrăzneşti şi acum să ţi-o porţi la vedere. Intr-un zâmbet.

Îmbrăţisând-o, îşi îmbrăţişase parcă toate amintirile dragi pe care le trăise acolo, sub ochii ei şi nu-şi dorea decât să înveţe să şi le aşeze pe chip la fel de frumos şi de firesc ca ea... Căci, Doamne, câtă nevoie avem de oameni care ştiu să îmbătrânească frumos, în lumea asta ce aleargă nebună dupa un an mai puţin pe chip....

Nu ştia câtă linişte şi ce sentiment plăcut ne poate aduce în ochi imaginea unei doamne ce a încărunţit şi alege să nu ascundă asta, în mijlocul acestei lumi obsedate de a ascunde vârsta...nu ştia ce pace poate picura într-o inimă ostenită de falsitate tabloul firelor albe prinse cuminte, cu eleganţă, într-o coadă simplă, învăluind în liniste un chip bun şi blând din poveşti....

Nu ştia câtă căldură şi siguranţă ne poate aduce în inimă un om care nu se sfieşte să arate că a încărunţit, într-o lume din ce în ce mai vopsită. Şi poate că tocmai de asta a îmbătrânit atât de frumos.

Nu ştia de ce unii oameni sunt chiar mai frumoşi când îmbătrânesc...

Dar doamna de la Hilton i-a arătat de ce... aducându-i, deşi trecuseră atâţia ani, paharul de vin de Porto pe care obişnuia să îl comande mereu. Chiar dacă ea însăşi uitase cât de mult îi placea, doamna de la Hilton însă îşi amintea. Şi poate că ăsta e secretul... Poate că o astfel de iubire, blândă, discretă, atât de plină de pace, cu inima purtată la vedere - într-un zâmbet, mai preocupată de binele celor din jur decât de a ascunde faptul că a încărunţit, este felul cel mai sigur şi mai puţin costisitor de a îmbătrâni frumos....
Poate.