ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Zilele trecute m-am simtit rău.

Un rău cumplit, ca o sfârşeală, ce m-a apucat brusc, la volan. Am aprins avaria, am tras maşina pe dreapta şi am ieşit într-un peisaj dezolant de cartier bucureştean în construcţie, plin de pietre şi schele pierdute printre mărăcinii ultimelor zile de toamnă.

M-am sprijinit de maşină în aşteptarea calmului de după. Cât poate dura şi un rău?Tot timpul am mers pe principiul ăsta iar răul chiar trece… la un moment dat J.

Stând aşa, sprijinită de fereastra maşinii - nu mai avea importanţă că maşinuţa mea stă parcată sub un pom locuit de nişte păsări cu care m-am certat astă vara si de atunci îmi poartă pică J - am primit numeroase claxoane, fluieraturi, chiar şi o invitaţie. Nimeni nu a oprit însă. Să vadă ce e cu mine… Şi acest lucru, intrând încet în conştiinţa mea, m-a şocat mai tare decât răul, aşa că acesta din urmă, neavând ce face, a plecat. Am tras adânc aer în piept, m-am urcat în maşina şi am oprit la prima farmacie găsită în cale. Încă mă clătinam uşor, când am ieşit, şi am primit două priviri reprobatoare de la două mămici ce fumau tacticos lângă cărucioarele cu bebeluşi în dotare - ulterior mi-am dat seama, femeile presupuneau că sunt beată la volan – alt şoc şi simţeam cum îmi revin din ce in ce mai bine, pentru că eram aşa consternată de atitudinea celor din jur, încât, încet,încet uitam cât mi-e de rău.

Am trecut de ele şi , sprijinind trainic balustrada unor scări, am reuşit efortul de a urca spre farmacie. Alături, un magazin mixt dotat cu două mese afară, unde, nişte muncitori, de la şantierele din împrejurimi, beau câte o bere. Am auzit, surpinsă, dinspre ei : “Doamnă, vă simţiţi rău? Vă aducem un pahar cu apă?”

Am privit uimită spre ei, am clătinat din cap, reuşind chiar un : “Nu, vă multumesc! Mă duc la farmacie şi o să fiu bine.” I-am simţit urmărindu-mă cu privirea, până am intrat în farmacie. Erau doi bărbaţi, doua chipuri arse de soare, la vreo 35-40 de ani, am estimat scurt. Am reţinut mănuşile de protecţie cu care ţineu berile şi părul scurt şi negru al unuia din ei, plin de pete de var.

După o fiolă de calciu şi două pastile pentru un stomac prea agitat, eram déjà pe picioare şi cu o minte mult mai limpede.Farmacista mă îndemna comercial să mai iau încă una, două, trei, o sută de alte pastile ca să îmi fie şi mai bine. I-am răspuns că îi sunt recunoscătoare pentru ajutorul dat şi am ieşit.

Oamenii aceia nu mai erau acolo - probabil pauza se terminase. Mămicile erau în continuare;  într-unul din cărucioare, un copil plângea deoarece îi căzuse un animăluţ de pluş pe care îl avea, mai devreme, în braţe. M-am aplecat scurt şi i l-am dat mămicii care, l-a luat, uluită, ţinând ţigara în aer, ca un semn de întrebare. Am zâmbit  către cei doi bebeluşi care, probabil, vor învăţa să vorbească împreună, în fum de ţigară, aer cu praf de var şi zgomote de şantier.