Ies din nou la aer, notez ceva preocupat în carnetul meu minuscul de teren, fabricat de mine, hand-made cum s-ar spune, în aşa manieră încât să încapă în căuşul mânii stângi, pentru a nu fi observat prea uşor de cei din jur. Chiar în acest moment sunt abordat de un bătrân (83 de ani, am aflat mai târziu de la el) care m-a întreabat ceva minor, legat de ora exactă, organizarea evenimentelor sau ceva asemănător. Discuţia dintre noi demarează imediat.

Omul este frumos ca dacii de pe Columna lui Traian, are plete albe, ochii albaştri, o demnitate înnăscută, din aceea care nu se învaţă şi nici nu se cumpără niciodată. Îl întreb dacă este greco-catolic sau ortodox. Îmi răspunde că “la bază” este greco-catolic, dar aici, la Sfânta’, oricum nu mai are importanţă. Crezi că ea alege, domnule? Este originar dintr-un sat din Maramureşul istoric, vine de mai mulţi ani la Iaşi, la pelerinaj, dar acesta este ultimul an de prezenţă. A îmbătrânit, nu mai poate, chiar nu mai poate duce în spate povara multor ore de tren. Suferă foarte mult, femeia s-o dus acum trei ani de zile.

Am şepte feciori, domnule, aşa ca dumneata şi mai mărişori, au luat cu toţii calea pribegiei, toţi şepte. Italia doi, Spania cinci. Mi-au rămas fâneţele nelucrate, animalele nu mai cine le griji, peste tot numai jale şi pustiu! Ne piere ţara domnule!

Începe să plângă, din ochii săi frumoşi şi albastri curg lacrimi mari, grele. La rândul meu, am ochii scăldaţi în lacrimi. Bătrânul mă întreabă la rândul său de ce plâng, iar eu spun că de mila acestei ţări. Mă ia spontan în braţe, este mult mai scund decât mine, eu îi ţin capul pe piept, ca pe cel al unui strămoş îndepărtat. Plângem amândoi în tăcere, cu sughiţuri şi fără cuvinte. Se opreşte atunci când vede cum se apropie de noi grupul de femei cu care a venit la Iaşi. Râd muierile astea de noi Domnule’, un bărbat nu are voie să plângă. Are dreptate. Nu mai este nevoie să ne luam la revedere. Omul pleacă, ştergându-şi pe furiş lacrimile cu dosul palmei. Nu mai am chef de nimic, mă aşez pe o bancă din parc şi contemplu agitaţia pelerinilor din zonă. Manualele de antropologie spun că trebuie să practici neutralitatea emoţională în astfel de situaţii. Iarăşi, ce caut eu de fapt aici?

Fragment din cartea în pregatire “PRACTICA PELERINAJELOR IN ROMANIA CONTEMPORANA” - Mesaj postat pe facebook de sociologul Mirel Bănică.

Sursa foto: Doxologia.ro