ascultă articolul

Am petrecut o săptămână de vis în Olanda, în sătucul meu liniștit cu ferme, oameni zâmbitori și bicicliști de toate vârstele. Olanda nu este doar ceea ce unii dintre voi doriți mereu să scoateți în evidență: Red Light și coffee shop-uri..

Olanda are printre altele ceea ce se numește antreprenoriat social, concept și practică existente de pe la 1600, totul în mod voluntar și în beneficiul comunității. Adică să îți pese de celălalt, adică să te gândești cum comportamentul tău îi poate influența sau afecta pe cei din jur. Și asta pentru a crea copiilor olandezi cadrul de a merge zilnic singuri pe biciclete la școală, cluburi de fotbal sau la plimbare cu prietenii.

Sâmbată noapte la orele 12.30 am aterizat pe aeroportul Otopeni. O mamă cu un copil dormind pe ambele brațe și alți doi cărând bagaje până în vârful urechilor. Norocul meu că numărul patru rămăsese cu tati, căci altfel nu știu cum aș fi făcut.

Incă din avion simțeam priviri stăruitoare asupra mea, copiii mei erau analizați din cap până în picioare. Spre surpriza multora cei doi mai mari au citit tot drumul, nu telefoane, nu tablete... Insă cel mic de un an nu voia sa adoarmă în ruptul capului. Două femei și un bărbat au fost amabili cu noi, și-au oferit verbal ajutorul și au zâmbit îngăduitor ori de câte ori cel mai mic mai arunca jucărioarele pe jos. Restul...

La aterizare cel mic a adormit, iar frații lui mai mari au luat responsabilitatea pașapoartelor, hainelor și a tuturor bagajelor. L-am dus pe cel mic în brațe încă din avion și până acasă. Am așteptat la poarta avionului unde trebuia să ne apară căruciorul cu eticheta "Gate delivery", lăsat la Amsterdam tot la poarta avionului. Angajații aeroportului se uitau la noi cu sictir fără să facă un pas. În final, după ce au trecut toți confrații noștri fără să ne bage vreunul în seamă, am cerut căruciorul. Ni s-a spus sec, la pertu, că este pe banda de bagaje. Nu s-a deranjat nimeni să își facă treaba. Apoi am trecut prin coridoarele lungi încercând să ajungem la controlul pașapoartelor, fiind ținuți de multe ori pe loc de domnisoare pe tocuri, ce din buzițe țuțuiate se înțepau verbal cu bărbații pe care îi însoțeau. Ne blocau calea lăsându-se plimbate alene pe banda de urgență...fără nicun regret. Mă priveau superior văzând ceata mea de copii, iar după ce îmi studiau atent încălțările, geanta și geaca, se dădeau enervate la o parte, nu le ieșea bine socoteala...

După coada de la pașapoarte, unde un domn ofițer de la frontieră se juca pe telefon, am ajuns la banda de bagaje. Fiul meu de 10 a luat și cărat cele două genți de 23 kg, cele 3 ghiozdane mari și căruciorul frațiorului său. Fetița mea de 7 ani ducea gecile și încățările celui mic. Am ieșit în căutarea unui taxi. Un angajat al aeroportului mi-a arătat de unde iau bilețel pentru taxi. I-am explicat că am brațele ocupate și nu pot apăsa, copiii erau plini de bagaje. S-a oferit să ne ajute și m-am gandit în sinea mea că în sfârșit sunt norocoasă. Cineva voia să ne ajute.

A venit taxiul și am urcat bagajele, apoi copiii cei mari în masina. Încercam să mă urc și eu cu cel mic, cu brațele amorțite de atâta efort, cu o contractură făcută în zona cervicală...când angajatul aeroportului a început să îmi ceară BANI să își ia și el o cafea!! Am început să râd, era imposibil să fac orice, și să respir în voie iar el îmi cerea să îi dau bani. Nici nu mai știam pe unde îmi este geanta, copiii erau extrem de obosiți, era 1 noaptea...iar angajatul aeroportului nu îl lăsa să plece pe taximetrist spunându-i că doamna trebuie să îi dea și lui bani de o cafea!!!
Ce aș putea să mai spun, cum aș putea să explic aceasta situație?!
Ce pot să spun despre confrații mei care ignoră femeile și copiii? Sau despre astfel de bărbați care în timpul serviciului cer bani de la femei pentru că își fac datoria?!

Oh, dar dacă i-ați vedea pe aceiași oameni cum se comportă când este soțul meu...cum se gudură și dau din coadă ca niște câini doar ca să facă o poză cu el, fotbalistul... Cum se aude numai „sărut mâinile” și toți vor dintr-odată să te ajute... Sigur că în final nu cer bani de cafea...cer bani de bere, dar asta este altă poveste...

Am tăcut de multe ori, am înghițit multe în desele mele incursiuni în incinta aeroportului, nu e prima dată când se întâmplă. Dar de data asta cred că trebuie să fac ceva, nu mai pot să trec cu vederea. Ignorarea acestei situații nu duce decât la perpetuarea acetui tip de comportament...și cred că e momentul să spun STOP.

De data aceasta voi face plângere împotriva acestor oameni iresponsabili, profitori, hărțuitori!
De multe ori mă intreb de unde au venit aceștia și ce fel de persoane i-au crescut? Chiar să nu îți pese de nimic, de nimeni...doar de burta ta și banii...altora?

Îi rog pe aceia dintre dumneavoastră care trec prin situații similare și au câteva minute disponibile și măcar o mână liberă să ia măsuri. Asta ca nu cumva mâine soțiile, fiicele și nepoatele dumneavostră să pățească la fel!

Un început de săptămână mai bun vă doresc!