ascultă articolul

Despre momentul 1968, atunci când România a refuzat să invadeze Cehoslovacia, fiind singura ţară din blocul comunist care a luat această decizie, istoricul Florin Constantiniu spunea că a fost "momentul de glorie" a lui Nicolae Ceauşescu. Un alt istoric, de data aceasta american, Larry Watts, a explicat în cărţile sale cu documente din cancelariile europene, că după acel moment, Uniunea Sovietică făcea planuri pentru o invazie de "pedepsire" a rebelului din Estul Europei.

Mall online:Livrare gratuita in 24 de ore!

Într-un interviu pentru Express Magazin, citat ziaristionline.ro, istoricul Larry Watts revine cu detalii despre pregătirile excepţionale făcute de Nicolae Ceauşescu pentru apărarea teritoriului naţional în caz de invazie sovietică.

În opinia dumneavoastră, ce ar fi putut face Nicolae Ceauşescu dacă România ar fi fost atacată în 1968, după invazia din Cehoslovacia?

Un răspuns la întrebarea „ce ar fi putut face Ceauşescu” conduce la speculaţii în care prefer să nu mă angajez. Totuşi, există tot mai multe informaţii despre ceea ce a făcut şi făcea Ceauşescu, ceea ce, împreună cu calculele Moscovei, conduce la concluzii extrem de sugestive. Mai întâi, spre deosebire de Cehoslovacia (sau, anterior, de Ungaria), Ceauşescu avea în România controlul total asupra armatei, pregătindu-se să facă faţă unei invazii a forţelor Pactului de la Varşovia sub conducere sovietică, mergând până la autorizarea individuală a comandanților din teren de a deschide focul în cazul în care sovieticii ar fi trecut frontiera (împiedicînd astfel Kremlin să neutralizeze armata prin instalarea la putere a unui nou partid sau a unor conducători militari care ar fi ordonat încetarea ostilităților).

În al doilea rând, Ceauşescu a înfiinţat unităţi militare cu scopul de a împiedica avansarea sovietică în est şi nord-est, minând drumurile şi podurile şi pregătind poziții de apărare căilor de acces spre zona muntoasă stabilită pentru retragere; a mutat în acea zonă arhivele de importanţă critică; a înarmat o mare parte a populaţiei (aşa-numitele „Gărzi Patriotice”); a achiziționat transmiţătoare radio din Germania Federală pentru a comunica cu populaţia aflată în stare de rezistenţă; a negociat şi obţinut promisiunea de sprijin militar din partea Chinei; a negociat cu Tito un coridor de aprovizionare prin Iugoslavia, şi a început construcţia unor uzine hidroelectrice subterane care ar fi permis o rezistenţă îndelungată în zonă. Toate acestea au constituit un puternic factor de descurajare, transformând invadarea şi cucerirea României într-o chestiune de luni şi de ani, şi nu una de zile sau săptămâni. Devenea evident că Kremlinul ar avea de plătit un preţ foarte mare în planul politicii internaţionale pentru o astfel de intervenţie (de exemplu, Statele Unite ale Americii au ridicat posibilitatea izbucnirii unui al treilea război mondial dacă URSS ar fi declanșat invazia). Implicit, Ceauşescu ameninţa cu ruperea Pactului de la Varşovia dat fiind impactul acestui exemplu de rezistenţă asupra altor populaţii nemulţumite din Europa de Est (şi din URSS), inclusiv posibila resuscitare a rezistenţei în Cehoslovacia.

Ar fi putut să învingă armata sovietică într-o confruntare deschisă armata română? Fără îndoială. Ar fi putut Moscova să îşi permită costurile politice ale invadării unui „aliat” pregătit să reziste pe un teren nefavorabil angajării tancurilor, care avea surse externe de sprijin şi aprovizionare, și a cărui invadare ar fi făcut granițele sovietice mai nesigura (spre exemplu, graniţa sino-sovietică)? Se pare că nu.

Întrebarea cât de bine s-ar fi descurcat armata şi populaţia, dincolo de considerentele politice, este o altă chestiune. Un război de guerilă se duce cu mijloace relativ modeste, iar rezistenţa pasivă şi întârzierile minore au ridicat probleme serioase moralului trupelor sovietice în Cehoslovacia, unde nu li s-a opus niciun fel de rezistenţă. Previziunile sovietice ar fi luat în calcul faptul că, într-un puternic contrast, operaţiunile din România s-ar fi confruntat cu o rezistenţă militară organizată, hărţuiri şi sabotaje, partizani destul de bine înarmaţi şi o propagandă organizată, toate acestea fiind de natură a le provoca pierderi considerabile.
Cel mai probabil, strategii sovietici ar fi luat, de asemenea, în considerare surprinzătoarea performanţă militară a României în condiţii strategice similare (sub ameninţarea acelorași țări vecine) în primul şi în al doilea război mondial. În ambele cazuri, forţele române au avut reveniri spectaculoase după ce au suferit înfrângeri zdrobitoare despre care s-a crezut că eliminaseră România din acele conflicte (spre exemplu, colapsul armatei şi ocuparea a două treimi din teritoriul României în primul război, și ocuparea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei în cel de-al doilea).

http://youtu.be/7ywkAgPzwYQ