"Ne-a părăsit Miron Murea, cascador, actor, director de film, director de producție, unul dintre oamenii care ne-au bucurat cu cascadele pe care le-a facut impecabil în numeroase filme devenite celebre. Astăzi a tras în această lume o ultimă dublă. Suntem mai săraci cu un suflet minunat! Un om daruit, un OM care a iubit viața și oamenii. Dumnezeu să-l odihnească în lumină!", a transmis Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România (UARF). Miron Murea a fost participant activ la evenimentele dind ecembrie 1989 ;i unul dintre cascadorii care au încercat să oprească incinerarea lui Sergiu Nicolaescu pentru a fi îngropat creștinește.

Miron Murea s-a născut la 8 noiembrie 1943, în Bărcani, Covasna, și a participat în calitate de cascador și actor la realizarea unor filme precum „Mihai Viteazul" (regia Sergiu Nicolaescu) și „Burebista" (regia Gheorghe Vitanidis) sau „Iancu Jianu, haiducul", „Iancu Jianu, zapciul" (regia Dinu Cocea). Prima colaborare la un film a fost la "Haiducii", de Dinu Cocea, după cum puteți afla din interviul exclusiv realizat de colaboratorul nostru Valentin Alexandru și publicat de ActiveNews aici.

Membru al Asociatiei Cascadorilor din România și al UARF, Miron Murea a lucrat cu toți marii regizorii din România. A jucat în peste 150 de filme, a fost actor, cascador, director de producție, director de film, între altele: Haiducii (1966), Dacii (1966), Columna (1968), Les maries de l'an II - Mirii anului II (1971), Cu mâinile curate (1972), Un comisar acuză (1974), Pintea (1976), Revanșa (1978), Stejar, extremă urgență, Ecaterina Teodoroiu (1978), Am fost șaisprezece (1979), Burebista (1980), Iancu Jianu, zapciul (1980), Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu (1980), Cowboys (1981), Iancu Jianu, haiducul (1981), Saltimbancii (1981), Fram (1983), Căruța cu mere (1983), Ciuleandra (1985), Colierul de turcoaze (1985), Masca de argint (1985), Niste băieți grozavi (1987), Domnișoara Christina (1992) - Directorul filmului, Șarpele (1996) - Director de Producție, Don Carlos (1996) - Director de Producție, Curaj prin disperare (1997) - Producător, Totul e un joc (1998) - Director de Producție, Maria (2003) - Director de film, sunt numai câteva dintre producțiile cinematografile la care a participat.

Cu ceva timp în urmă, domnul Miron Murea a acceptat bucuros invitația mea, deși în Bucureștiul torid abia puteai sta la umbră. Viața de cascador și firea blândă de ardelean molcom și liniștit l-au învațat să nu refuze întâlnirea dintre doi oameni într-un anumit timp. Și așa a rămas amintire lumii un moment care a dat valoarea clipei.

 De la profesor și șofer de broscuță până la haiduc în film nu a fost decât…un milițian

Valentin Alexandru: Miron, de unde a pornit "nebunia de a fi cascador”, dintr-o bucurie, dintr-o curiozitate, cum ai ajuns dintr-un ardelean calm și linistit un "Haiduc”, gata oricând să sară de pe calul ce merge în galop, să se bată cu "turcii" sau, de ce nu, să prade caleștile domnițelor?

Miron Murea: Știi Vali, cel mai trist în viață este să n-ai niciun hobby…Nu poti trăi neavând nicio pasiune. Sufletul bunăoară trebuie hrănit, nu numai stomacul. Trebuie să ai o doză, cât de mică, cu care să-ți completezi sistemul de viață, sistemul de valori. Am plecat către cascadorie dintr-o simplă curiozitate. A fost în primul rând un hobby care apoi mi-a devenit o meserie de credință pe care am făcut-o cu toată ființa, dăruirea și priceperea mea. Din acestă meserie am trăit frumos și mai ales sincer, curat, cum spunem noi. Dar să-ți povestesc:

Era prin anul 1966, aveam pe-atunci o broscuță, un VW... Mă duceam către casă când, aproape de Brașov, am fost oprit pe dreapta de un milițian spunându-mi că se filmează și nu am voie să trec. Se filma la Cetatea Țărănească Prejmer filmul ,,Haiducii”. Nu-i problemă, mi-am zis, am coborât din mașină cu gândul de a vedea cum se desfășoară filmările, eram curios...M-am uitat atent la mișcarea ce avea să aibă loc - caii care veneau în galop sub formă de arc de cerc din spatele cetății până în fața acesteia. Pe jos era piatră cubică. Caii nu puteau, nu aveau cum să stea în picioare, pentru că le patinau foarte tare potcoavele, nu aveau aderență suficientă, sau deloc. Văzând asta, m-am apropiat de un domn care tot dădea indicații și i-am spus civilizat ceea ce constatasem: ,,Nu vă supărați, caii nu or să poată veni în galop, nu vor putea sta în picioare, imediat ce vor ajunge aici vor cădea. Au potcoave și pe jos e piatră cubică”, Nici nu am terminat bine de vorbit și hopppaa....un cal era pe jos, cu călăreț cu tot. Domnul acela s-a uitat la mine mirat și mi s-a adresat ușor indignat: ,,Da' de unde știi dumneata domnule?! Ce, ai cal acasă?!" "Da, am!” i-am răspuns. "Pentru a nu se mai întampla așa trebuie să scoateți potcoavele cailor. Numai atunci copitele vor face aderență.” Dumnealui a dat ordin, s-a făcut întocmai, caii au mers fără nicio problemă la următoarea dublă. Văzând că am avut dreptate m-a invitat să mă alătur echipei de filmare. Și iata-mă, din sofer de broscuță, haiduc în film. Domnul despre care ți-am spus era domnul regizor Dinu Cocea. Aceasta a fost prima mea legătura cu cascadoria, primul meu contact. Și așa a început totul…

După filmare l-am invitat la mine acasă iar acesta a acceptat bucuros. Partea frumoasă abia acum începe. De ce am vrut eu să îl cunosc pe dl. Cocea?! Profesoara mea de limba română din liceu se numea Henrietta Cocea și era rudă cu dânsul; la orele de limba română ne povestea despre filmele lui Dinu Cocea și despre personalitatea acestui om. Dumneaei pregatea elevi pentru admiterea la teatru, îi învăța să recite poezii etc. Dragul meu, vezi tu, în viață toate se leagă.

"Nu mi-a plăcut niciodată să stau cu capul plecat"

V.A.: Revin: cascadoria, de la hobby, la pasiune iar mai apoi meserie? Sau un hobby făcut cu o pasiune teribilă care naște o dragoste, o chemare… care se transformă într-o profesie, deloc ușoară?!

M.M.: Ajungând pe platoul de filmare, a trecut o secundă, două… și mi-a fost de ajuns. Nici nu cred că trebuia mai mult. Nu am putut ,,să mă vindec” niciodată. Eram profesor înainte. Am predat cam până în anul 1966, ulterior am mers în paralel un timp cu catedra unde eram profesor și cascadoria. Am fugit de ceea ce înseamnă ,,să trăiți tovarășu’" sau "tovarasu’ inspector știți…”. Vezi tu, ardeleanului din mine nu i-au plăcut lingușelile și ,,curățatul scamelor” de pe nimeni. Nu mi-a plăcut niciodată să stau cu capul plecat - ,,în poziția ghiocel”. Așa precum îți spuneam, am avut șansa de a face parte din prima echipă de cascadori care s-a constituit în România. A urmat filmul Columna, apoi Dacii. Domnul regizor Sergiu Nicolaescu avea o echipa formată din sportivi, cocheta cu rugby- ul, el însuși a fost sportiv de performanță. Erau în majoritate rugbiști, un sport dur, al oamenilor cu intelect: Doruțiu, Mazilu, Polizache, sunt numai câtiva dintre mulți cascadori. Și nu cel din urmă Szobi Cseh, care în anul 1966, în filmul Dacii, a promovat pentru prima dată în România căzăturile de la înălțime și căzăturile cu calul, iar în anul 1971, în filmul Mihai Viteazul, a depășit recordul mondial executând o cădere de la 13 m fără protecție la aterizare. Asta însemnă cascadorie. Adevarata cascadorie de aici începe...

"Un risc asumat"

V.A.: Cum ai lucrat cu Sergiu Nicolaescu?

M.M.: Domnul Sergiu avea "ochi”, avea un simț teribil de dezvoltat la oameni. Iar în ceea ce privește filmul știa de la început cum stau lucrurile. La locul de filmare venea cu mult înaintea tuturor. Nu lasă pe nimeni să gandescă decât prin filtrul minții lui. Decupajul fiecărei secvențe îl avea în minte. Deși cascadorii erau la începuturile meseriei avea rabdare și explica pentru ca totul să iasă așa cum dorea dânsul. Asta nu înseamnă ca nu aveai voie să ai inițiativă... Dar atunci când vorbeai cu dl. Sergiu trebuia să ai argumente serioase pentru a-ți putea susține ideea. Lucrând cu dumnealui am învățat să citesc un scenariu, am învățat limita de cadru. Tehnica nu era ceea ce este acum, pelicula era scumpă, pentru fiecare milimetru trebuia să ai justificare.

V.A.: Apropos de rugbiști, de sport; este cascadoria un sport-extrem?

M.M.: Îți spuneam mai devreme ca la începuturile acestei meserii erau foarte mulți sportivi. De ce? Sportul crează, dă valoare spirituală, socială și morală. Pentru a face acestă meserie trebuie să fii un bun sportiv. Mie sportul mi-a dat un alt sistem de viață, un alt sistem de valoare până la urmă, un mod ,,mai viu”, mai atent de a privi societatea, oamenii, situațiile în care am fost pus. Deși nu poți face sport până la o vârstă cat mai inaintată, îți rămâne capacitatea de adaptabilitate, viteza de mișcare pe care ți le dă acestă meserie și acest ,,a face sport” - valențe pe care le simți. În acestă meserie hazardul nu are ce să caute, nu te poți lăsa la mâna providenței. Riști și riști mult, Nu poți fi inconștient, poți să nu mai fii, sau poți rămâne pentru toată viața în scaun cu rotile. Totul este gândit și calculat și numai așa trebuie să fie. Există, dragul meu, UN RISC ASUMAT!

V.A.: Cum e cu cascadele cu un grad mare de periculozitate?

M.M.: Evident că au existat. Una dintre cele mai dificile cascade pe care a trebuit să o fac a fost prin Cheile Dobrogei. Munți pe o parte, hău într-alta… O căruță, caii în galop, căruța trebuia să cadă, în răsturnare trăgea și caii după ea, eu trebuia să cad pe cealaltă parte. Afară ploua cu găleata. Dându-mi seama de complexitatea cascadei am cerut să fac o repetiție, rugându-l pe regizor să imprime. Nu aveam de unde să știu ce o să se întâmple. A ieșit perfect! Dar nu știu din care motiv nu s-a înregistrat. A trebuit să repet de încă 5 ori pentru a ieși. Oori nu cădea căruța, ori apărea un proiector în cadru, ori cădea numai un singur cal… Dă-ți seama: am înnebunit și eu și caii!

"Calul te poate înțelege din priviri"

V.A.: Cât de mult contează să fii cu mintea acolo, "să fii una cu calul” cu care filmezi?!

M.M.: Pentru a fi cascador trebuie să ai o pregătire fizică temeinică dublată de o pregătire extraordinară mentală, o putere de concentrare foarte bună. Vali, e la secundă totul! Poate să iasa cascada bine mersi, dar tu să nu mai fii. Decizia este direct proporționala puterii de reacție, de prezență. Iar în ceea ce privește lucrul cu calul, în mod cu totul special, el este un animal "cu suflarea lui Dumnezeu”; te simte dacă nu ești sigur pe tine. Simțindu-te trebuie să îi dai și lui din încrederea și siguranța ta. După săptamâni de lucru se crează o relație care nu poate fi explicată prin cuvinte. Calul ajunge acolo unde te întelege doar din priviri.

V.A.: Apropo de cai, mi-ai povestit un moment simpatic, scena turnirului din filmul ,,Mihai Viteazul”...

M.M.: Da. (râde) Sergiu Nicolaescu stabilește cascadorii pentru acestă scenă și ni se aduc caii. Mie mi-a fost adus un cal care era nou pe la filmări. Noi aveam caii noștri care știau ce înseamnă o anumită mișcare a dârlogilor…dar acest cal, nu! Buuun, începe muzica, dau să plec cu calul de pe loc, dar el…începe să danseze! Și dansa! Dansa pe muzică! Îl aud pe domnul Nicolaescu: "Ce faci domnule cu calul ăla? Ține domnule calul!"  Până la urmă plec cu el de pe loc și calul hopa-hop, tot în pas de dans. El știa una și bună! Ajung în față, are loc turnirul, eu cad și calul merge tot așa dansând pe lângă mine. Eu mă rostogoleam, el tot nu se oprea: dansa! Nu era vina nimănui: era un cal adus de la circ care a nimerit …la turnir!

Vali, dragii mei, acestă meserie îți aduce satisfacții pe măsura riscului, la urma urmei trebuie să faci în viață, pe cât posibil, ceea ce îți place. Numai așa ochii minții "vor fi tot timpul vii” , pentru lucrurile care ți-au plăcut, lucrurile frumoase pe care le-ai trăit și care îți vor rămâne pe retină, acolo undeva.... Chiar dacă am în urma mea peste 70 de ani, aceste trăiri mă duc într-o tinerețe spirituală în care mă regăsesc. Ceea ce vă doresc și vouă. Viața are o singură dublă. Trăiți și trăiți frumos!

Miron Murea și autorul interviului, Valentin Alexandru