ascultă articolul

Îmi plac, din ce în ce în ce mai mult, oamenii care tac.

Oamenii pe care de-abia i-ai cunoscut şi care aleg să îţi surâdă tainic, cu o privire complice şi să se aşeze în tăcere lângă tine, să priviţi împreună lumea. Să fiţi, pur şi simplu. De parcă v-aţi şti de când lumea.

Oamenii care aleg să ţi se dăruiască în întregime, tăcând, împreună cu tine, în loc să se ascundă în spatele obligativităţii de a face conversaţie, vorbind întruna în faţa ta, fără a te vedea măcar, fără a se opri măcar o clipă pentru a asculta, fără a înceta o clipă măcar să te convingă sau să se convingă de ceva, fără a avea curajul de a-şi dezveli inima de cuvinte şi de a asculta cu iubire şi ceea ce şopteşte inima celuilalt. Fără cuvinte.

Oamenii care tac îndelung la telefon, oamenii care nu închid când ar trebui să închidă, oamenii lângă care poţi să taci în voie fără să te simţi obligat să vorbeşti, oamenii cărora nu te simţi obligat să le răspunzi sau să îi reasiguri că nu i-ai uitat, oamenii care tac cu iubire în loc să te certe şi te obligă mai mult, oamenii care tac în loc să răspundă la rău cu rău, oamenii care tac atunci când nu pot spune ceva frumos, oamenii care tac atunci când nu au ceva interesant de spus, oamenii care tac şi atunci când au ceva interesant de spus… Pentru că aşa au chef.

Oamenii care tac îndelung, uneori parcă prea mult, dar când vorbesc, umblă pentru totdeauna adânc în inima ta…

Oamenii care chiar dacă tac, uneori ani de zile, îţi sunt totuşi atât de aproape, cu gândul lor bun, cu rugăciunea ce îţi parfumează sufletul la ceas de seară, cu iubirea cu care te caută uneori în vântul ce adie blând cu parfum de tei.

Oamenii care tac pentru că fac.

Oamenii care tac pentru că ascultă.

Oamenii care tac pentru că au învăţat să îţi vorbească altfel.

Am auzit milioane de cuvinte…

Nici unele însă nu m-au atins atât de adânc, atât de tainic, atât de definitiv şi atât de esenţial precum cele nerostite… ale oamenilor care tac.