ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit.


În 1933, Holodomorul din Ucraina lua sfârșit.

După ce „culacii”, fermierii independenți, fuseseră lichidați în timpul colectivizării forțate a agriculturii sovietice, Ucraina a fost supusă unei foamete genocidale prin confiscarea producției de alimente a țării.
Estimările încadrează numărul morților între două și nouă milioane.

Walter Duranty de la New York Times, care a catalogat relatările despre foamete drept „propagandă ostilă”, a câștigat un premiu Pulitzer pentru minciuna sa.

În noiembrie 1933, în timpul Holodomorului, cel mai îndârjit liberal dintre toți, FDR [Franklin D. Roosevelt, n. tr.], l-a invitat la Washington pe ministrul rus al Afacerilor Externe, Maxim Litvinov, pentru a primi recunoașterea oficială din partea SUA a regimului criminal al lui Stalin (puteți citi aici corespondența dintre Roosevelt și Litvinov http://www2.gwu.edu/~nsarchiv/coldwar/documents/episode-1/fdr-ml.htm, n. tr.).

La 1 august 1991, doar cu patru luni înainte ca Ucraina să-și declare independența față de Rusia, George H. W. Bush a avertizat legislativul de la Kiev:

Americanii nu îi vor sprijini pe cei care își doresc să obțină independența cu scopul de a înlocui o tiranie impusă de un stat străin cu un despotism local. Nu îi vor ajuta pe cei care promovează un naționalism suicidal bazat pe ura etnică”.

Pe scurt, independența Ucrainei nu a făcut niciodată parte din planul Americii. Din 1933 până în 1991, nu a constituit niciodată pentru SUA o chestiune de interes vital. Bush se opunea acestui lucru.

Atunci, când a devenit această chestiune – și anume, care steag flutură deasupra regiunii Donețk sau a Crimeei – atât de importantă încât să ne determine să îi înarmăm pe ucraineni pentru a lupta împotriva rebelilor susținuți de ruși și să luăm în calcul acordarea din partea NATO a unei garanții de securitate Kievului, ceea ce ne-ar putea arunca într-un război cu o Rusie înarmată nuclear?

Președinții americani, începând cu FDR, au înțeles că America nu poate rămâne izolată de conducătorii celei mai mari țări din lume.

Ike [porecla președintelui Dwight D. Eisenhower, n. tr.] l-a invitat pe Hrușciov la o călătorie în SUA după ce acesta înăbușise sângeros revoluția ungară. După ce Hrușciov a instalat rachete în Cuba, JFK [John Fitzgerald Kennedy] a făcut apel la o nouă destindere, într-un discurs susținut la American University.

La câteva săptămâni după ce armatele statelor semnatare ale Pactului de la Varșovia au strivit sub tancuri „Primăvara de la Praga” în august 1968, LBJ [Lyndon Baines Johnson] a pus la cale organizarea unui întruniri cu premierul Alexei Kosîghin.

După ocărârea Moscovei pentru doborârea avionului KAL 007 în 1983, vechiul adversar neînduplecat al URSS în Războiul Rece, Ronald Reagan, a solicitat organizarea unei reuniuni.

Realitatea este că toți președinții SUA, de la FDR până la George H. W. Bush, chiar și în urma unor conflicte cu Moscova mult mai grave decât tensiunile din prezent din Ucraina, au încercat să stabilească relații bune cu Kremlinul.

Indiferent ce am crezut despre dictatorii sovietici care au inițiat blocada asupra Berlinului, au subjugat Europa de Est, au plasat rachete în Cuba și au înarmat arabii pentru a ataca Israelul, Ike, JFK, LBJ, Nixon, Ford, Carter, Reagan și Bush 1 au căutat să aibă relații amicale cu conducătorii Rusiei.

Pentru evitarea unui război catastrofal, era necesară cooperarea.

Atunci cum putem explica indignarea cu care elita politică americană de astăzi cere să ne luăm de piept cu Rusia, să o izolăm și să o slăbim, urmărind să facă din Putin un paria, sub aspect moral și politic, cu care niciun om de stat onorabil nu trebuie să stea la discuții?

Ce fapte a făcut Putin prin care să depășească în cruzime foametea creată forțat în Ucraina, care a cauzat moartea a milioane de oameni, măcelărirea rebelilor maghiari sau reprimarea brutală de către trupele Pactului de la Varșovia a revoltelor din Cehoslovacia?

În Ucraina, Putin a reacționat la acțiunea de răsturnare a guvernului – sprijinită de SUA, care a dus la înlăturarea unui aliat politic al Rusiei, ales în mod democratic – prin anexarea fără vărsare de sânge a Crimeei proruse, unde Moscova își are ancorată Flota Mării Negre încă din secolul al XVIII-lea. Aceasta este un aspect obișnuit al geopoliticii marilor puteri.

Și, deși Putin și-a instalat forțe militare la frontiera Ucrainei, nu a ordonat acestora să invadeze sau să ocupe Luhansk sau Donețk. Oare chiar pare aceasta o intenție de a reinstaura Imperiul Rus al Romanovilor sau Imperiul Sovietic al lui Stalin, care s-a extins până la Elba?

Cât despre doborârea avionului malaezian, Putin nu a ordonat producerea acestui dezastru. Senatorul John Cornyn a spus că serviciile secrete americane nu au furnizat încă nicio dovadă precisă care să demonstreze că Rusia e vinovată de lansarea rachetei.

Interceptările Intel par a indica faptul că rebelii ucraineni au crezut că au lovit un avion de transport militar Antonov.

Totuși, astăzi, o personalitate de frunte a politicii externe, membru al Partidului Republican, senatorul John McCain, acuză de „lașitate” Casa Albă pentru că nu a înarmat ucrainenii pentru a lupta contra separatiștilor sprijiniți de Rusia.

Dar să presupunem că, drept reacție la sosirea armelor americane în Kiev, Putin ar ocupa Ucraina de Est. Ce am face atunci?

John Bolton are răspunsul: Aducerea Ucrainei în NATO.

Cu alte cuvinte: SUA și NATO ar trebui să intre în război împotriva Rusiei, dacă va fi necesar, pentru Luhansk, Donețk și Crimeea, deși niciun președinte american anterior nu s-a gândit vreodată că pentru Ucraina merită purtat un război cu Rusia.

Ceea ce îl motivează pe Putin pare simplu și ușor de înțeles. El vrea respectul cuvenit unei puteri mondiale. El se consideră un protector al rușilor abandonați în „vecinătatea apropiată”. Îl încântă practicarea unei politici specifice marilor puteri. Exemple de astfel de oameni abundă în istorie.

El a permis ca forțele militare aeriene ale SUA să tranziteze Rusia spre Afganistan, face parte din grupul P5 +1 [grup format din șase puteri mondiale – SUA, Anglia, Franța, China, Rusia și Germania – având scopul de a purta negocieri cu Iranul în privința programului său nuclear, n. tr.], ne-a ajutat să înlăturăm armele chimice din Siria, Rusia îi lansează pe orbită pe astronauții noștri, colaborează în războiul împotriva terorismului și își exprimă dezacordul cu privire la Crimeea și Siria.

Dar ce anume îi motivează pe cei din tabăra noastră să caute orice oportunitate pentru a redeclanșa Războiul Rece?

Nu este oare o dorință disperată de a apărea încă o dată puternici, încă o dată eroici, încă o dată importanți, așa cum se considerau în Războiul Rece, care s-a încheiat cu mult timp în urmă?

Cine creează, de fapt, problemele aici?

Traducere de Irina Bazon