ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Dacă am sta şi-am inventaria tot ce-am pierdut în secolele modernizării, probabil că ne-am îngrozi. Am lăsat o lume a libertăţii reale, lumea Tradiţiei, pentru un sistem prost şi foarte scump. Unde e zeciuiala biblică, impozitul universal de 10%? Unde e zakkatul islamic, de 2,5 ? Evaluez cu uimire şi neplăcere că nivelul impozitării în România postmodernă urcă undeva spre 70%, şi nu-i cu nimic mai mare decât cel din Franţa contemporană, bunăoară. Da, avem şosele care ocupă terenurile agricole, minuscule locuinţe suprapuse, un sistem medical care ne poate procopsi cu boli autoimune, şi pentru toate aceste minunăţii muncim de ne spetim mai mult de jumătate din timpul nostru.

Şi cum n-am munci ? În Evul Mediu strângerea impozitelor era încredinţată unei mâini de oameni care te căutau la domiciliu, fără pretenţia de a întreţine sisteme informatice scumpe în clădiri dedicate. De fapt, o căruţă în care să fie acumulat aurul şi câţiva soldaţi care s-o păzească erau singura infrastructură pe care o avea ANAF-ul cândva. Ieftin şi bun. În Franţa secolului XVIII erau doar câteva zeci de poliţişti. Atunci când devine şeful Siguranţei, legendarul Eugène-François Vidocq îşi face treaba cu o mână de oameni. Astăzi, întreţinem sute de mii de poliţişti.

Acelaşi lucru despre învăţământ. Ideea că toţi tinerii trebuie să petreacă 12 ani în şcoală pentru a ieşi, cei mai mulţi dintre ei, ignoranţi semialfabetizaţi, este nu atât proastă, cât foarte scumpă. Oricât de famelică ar fi hoarda profesorilor, oricât de insalubre ar fi clădirile, presiunea lor financiară asupra societăţii este imensă. Aşişderea şi spitalele, cu o medicină care a luat-o razna, tratând omul ca o maşină, speculând deja dincolo de limitele jurământului lui Hippocrate cu industria organelor de schimb şi industria medicamentelor de sinteză. Scump şi prost, acesta este sistemul cu care am înlocuit lumea Tradiţiei.

Şi-am pierdut şi numele masculine terminate în « a ». Gruia. Horea. Cristea. Atât de departe, atât de străine ne sună astăzi. Bărbaţi iuţi la mânie şi degrabă vărsătorii de sânge vinovat. Hamza. Oameni capabili să transforme un câmp gol într-o gospodărie închegată. Petrea. Tineri plini de copii şi bătrâni încărcaţi de nepoţi, morţi pe dealuri la umbră de liliac. Alexa. Români de viţă, cu braţe una cu coarnele plugului, pentru care nimic din cele omeneşti n-a fost imposibil. Preda. Născuţi într-un loc, trăiţi în acelaşi loc, morţi aici, înveşniciţi dincolo, pentru că doar în absenţa turismului începe voiajul interior. Ieremia. Luca. Toma. Sava. Astăzi, prenumele masculine terminate în « a » ni s-au refugiat, şi nici măcar toate, în nume de familie, ca şi cum ar fi nevoie de o duzină de oameni pentru a duce titlul pe care-l purta odată, simplu, un singur bărbat întreg. Paradoxul modernităţii este acela că trebuie să fii slab ca să-i duci povara zdrobitoare.